Mircea Oprea -

 VESELA POVESTE A PITICULUI CEL TRIST

Într-un timp pe care nu l-am trăit, în Huntania, împărăţia cea îndepărtată de noi la peste o mie de orizonturi, dacă e să socotim în unităţile de măsură ale acelei împărăţii, domnea o tristeţe veche, de pe când împăratul pierduse ultimul război în urma căruia, printr-un miraculos joc al întâmplării, hotarele i se lăţiseră cum nu fuseseră ele niciodată. În împărăţie zâmbetul se vedea rar pe faţa oamenilor, ca într-o veşnică mahmureală, iar când se ivea părea mai degrabă un delict, ceva de ruşine, şi plebea nici nu avea motive să fie bucuroasă de viaţa sa plină de corvezi, de hachiţe domneşti, greu de suportat, greu de explicat. Dar curtea împăratului Huntag avea ritualul ei, avea dregătoriile împărţite pe slujitori înalţi ca orice împărăţie obişnuită. Pe lângă dregătorii, fiecare cu rostul ei, mai erau vreo două duzini de bufoni conduşi de un staroste, pitici, cocoşaţi sau cine ştie ce altfel de stricaţi la minte şi la trup, toţi cu apucături de circari şi de care, de ce să te înspăimânţi, mai întâi râdeai, mulţumit că tu nu arătai chiar aşa.

Multe dintre stârpiturile astea se aciuaseră în preajma fetei împăratului, Prantosia, pe numele ei, singura lui rază de soare, o rază de soare care l-a ajuns abia spre bătrâneţe, fata apropiindu-se cu fiecare zi de timpul măritişului dar împăratului numai la asta nu-i stătea gândul, pe când fetei îi era ruşine să-şi supere părintele cu grijile ei atât de mărunte. Aşa că se mai lua cu trupa de estropiaţi cu care îşi îngăduia tot felul de jocuri, bineînţeles, toate, jocuri nevinovate. În orele triste, când nici piticii nu o puteau înveseli, Prantosia se urca pe măgăriţa ei favorită, fiinţă de o gingăşie blândă şi de o răbdare greu de închipuit la un animal, virtuţi rare până şi la o călugăriţă înţeleaptă, darmite la un patruped supus instinctelor sale. Şi aşa, călărind măgăriţa, se plimba pe lungile alei ale grădinii palatului, ore în şir până când măgăriţa simţea că e vremea să se întoarcă pentru o mână de fân pentru ea, pentru câteva fructe pentru stăpână. Doar de departe, câte o slujnică le mai păzea din ochi, ca dintr-un bun obicei şi fără nici o îngrijorare. Fata împăratului se lăuda oricui şi, desigur, piticilor, că Prosita, aşa o botezase de pe când era o mică măgăriţa, îi este cea mai discretă prietenă, confidenta cea mai de încredere, iar faptul că îi rabdă povara arăta a fi dovada grăitoare că simpatia-i princiară îi este împărtăşită.

Între pitici, posaci şi ei, dar cu un dram mai vesel decât ceilalţi supuşi, unul se distingea prin ceva ce n-avea nici chiar împăratul: era de o mâhnire neagră ca un fund de mină de cărbuni şi nimic nu-l făcea să zâmbească, nimic nu-l făcea să-şi lumineze ochii cu o sclipire mai veselă. Glumele celorlalţi, oricât de groase, ori de murdare, nu le auzea şi nu glumea nici el sau, când o făcea – nu el râdea de spiritele sale. Între aceşti circari, Gantug, acesta era numele piticului ursuz, se distingea ca un accident şi părea singurul dintre ei care îşi dădea seama de diformitatea sa, părea să fie singurul supărat că arată aşa. Altfel de ce să fi fost chiar atât de nefericit câtă vreme, prin naştere, n-a pierdut nimic, câtă vreme viaţa asta, lumea – nu i-a luat nimic iar de adăugat, mai ales ceva bun, de ce să-i adauge când şi nouă, ăstora teferi, mai degrabă ne ia? Şi la fel ca ceilalţi chirciţi în trupul lor, arăta şi el pitic pitit în vârsta sa, că nimeni nu ştia câţi ani are, de e tânăr ori bătrân, de e un copil acolo ori un boşorog bun doar de aruncat.

Piticii îşi câştigau uşor pâinea şi rachiul de fructe, căci şi simpla lor prezenţă mai descreţea frunţile mesenilor, ale oaspeţilor cărora erau arătaţi ca nişte animale exotice puţin mai ciudate, fiind îmbrăcaţi colorat şi cu clopoţei de păreau nişte arătări din coşmarul vesel al unui diavol stăpân pe partea cea lumească a iadului. Dacă mai târau după ei vreo potaie deformată şi ea, din rasele astea nenorocite de om ca din distracţie, dacă mai aveau în cârcă vreo maimuţă sau un papagal – puţini supuşi erau chiar aşa de otrăviţi să nu zâmbească la vederea lor. Dar Gantug nu se îmbrăca colorat, nu umbla cu maimuţe, nici cu papagali, n-avea zorzoane, nici clopoţei şi tot timpul tăcea. Avea şi prostul obicei că, aşa mic cum era, privea omul pe deasupra sa, ca şi cum el ar fi fost uriaşul de care trebuia să te fereşti să nu te strivească. Era urât şi antipatic iar vederea lui nu plăcea nimănui. Te şi întrebai ce ar fi fost în stare să facă pentru a-şi câştiga pâinea lui de clovn. În cercul acela pestriţ, părea singurul care murea de plictiseală şi care nu se obişnuise cu starea sa. Adeseori, cine l-ar fi urmărit în tristeţea sa, l-ar fi găsit privind cerul în uitare, privind fie spre nori, fie spre o pasăre în zbor dacă era ziuă, fie spre stele în puzderia lor, spre lună, dacă era noapte, că ai fi zis de n-o fi picat din cine ştie ce lumi străine şi-i rătăcit şi el pe aicea, pe pământ. Dar Gantug nu se îngrijora de starea sa, ba încă şi-o agrava oftând tot atât de des pe cât confraţii săi izbucneau în hohote de râs. Părea să fie cioclul acestor inşi veseli, cel care avea să le amintească mereu că lumea asta nu-i o scenă de plăceri, că la fiecare colţ, în fiecare clipă te pândesc fapte dintre cele mai periculoase, mai grave, boli din care nu poţi să scapi, potopul care nu te ocoleşte, catastrofe, nenorociri şi accidente – de toate reuşind să ai parte numai să scapi la vreme de răutăţile semenilor ce ţi-au pus gând rău şi, mai ales, să scapi de cei care zic că-ţi vor binele. N-avea Gantug de ce să fie vesel. Dar tocmai el, cu faţa sa posacă, se remarca cel mai uşor dintre toţi, deşi nu se străduia în nici un fel. Poate doar din pricina ghinionului că semăna la chip supărător de mult cu însuşi împăratul, dar nimeni nu vroia să o recunoască, să o spună pe faţă, unii şi bănuind o anume rudenie între ei, de la unchi, frate, până la a-i fi chiar odraslă, Dumnezeu ştie din ce împerechere cu păcat. Şi Gantug făcea tot ce putea să evite orice idee de asemănare. Dacă împăratul purta barbă, piticul şi-o rădea, dacă împăratul căpăta vreun tic în mers sau în mişcarea mâinilor, a ochilor, Gantug avea grijă să-l ocolească cu insistenţă. Dar – cel mai simplu era să se ferească de a fi în acelaşi loc cu împăratul, căutând, în felul lor, să domnească în împărăţii diferite.

Petrecerile la curtea împăratului cădeau rar şi prost fără a putea fi ocolite cu totul; norodul avea nevoie de sărbători, avea nevoie să se distreze, că altfel numai munca şi cuminţenia l-ar fi căpiat de tot, mai ales că poporul ăsta cu iz oriental, plin de virtuţi adunate secole la rând, descoperise rafinarea alcoolului în alambicuri casnice, alcool pe care-l sorbea în orice ocazie, beţia şi mahmureala fiind două stări ce se alternau în viaţa lor, de la naştere până la moarte. Nimeni nu se plângea de asta, însă beţia într-o atmosferă de tristeţe părea un lung priveghi fără mort, fapt ce făcea orice festivitate şi mai tristă, un bun prilej de a bea şi mai abitir.

…Aşa era, nimeni nu ştia de unde li se trăgea vălul, umbra asta de tristeţe ca un nor ce nu se mai ducea de deasupra capetelor lor, de pe faţa supuşilor. Şi împăratul Huntag, bătrân şi înăcrit cum îl denunţa şi numele, cel care domnea în vremea poveştii noastre, iubindu-şi supuşii ca orice împărat, se străduia din răsputeri să aducă din nou zâmbetul şi bucuria pe chipul celor din jurul său pentru că, între feţele cele mai triste se afla şi soţia sa, împărăteasa, dar mai ales fiica lor, prinţesa Prantosia – fecioara ce se apropia de măritiş şi nu fusese încă văzută să fi zâmbit vreodată. Aşadar, împăratul îşi împrospătă trupa de bufoni aducând la curtea sa cei mai buni comici de care se auzise în lume, arlechini şi jongleri, panglicari, acrobaţi, contorsionişti, uriaşi de circ ce ridicau un cal cu o singură mână, inşi păşind ca în vis pe sârma subţire cât un fir de păr la înălţimi de zece ori un stat de om, adusese pitici şi piticuţe – familii întregi, papagali de toate soiurile şi păsări colorate ciripind în cele mai vesele triluri, înghiţitori de flăcări şi de săbii, măscărici şi maimuţici caraghioase cu blană şi fără blană, animale de toate felurile ce imitau pe oricine, că toţi erau luaţi în râs şi nimeni nu râdea – oricât se străduia împăratul să înveselească pe tânăra prinţesă, să reînvie zâmbetul pe acele locuri triste ca dintotdeauna.

Zăvorâtă în tăcerea ei înnegurată, zile la rând prinţesa Prantosia se plimba mai departe prin grădina palatului călărindu-şi măgăruşa Prosita, ascultătoare şi împodobită cu cele mai vesele brocarturi cusute în aur şi argint şi lucrul acesta întâmplându-se zi de zi, că toţi ştiau la ce oră şi în ce loc se afla Prosita călărită de frumoasa prinţesă tristă, aşa cum ştiau şi că Gantug, piticul cel mai mohorât din toţi piticii, toţi de la palat ştiau că Gantug, când nu privea cerul, era mai tot timpul cu ochii pe cele două plimbăreţe. Şi asta nu trebuia să mire pe nimeni căci nimeni nu-şi putea lua ochii de la strălucirea podoabelor, doar aur şi perle şi briliante, de la bogatele pânzeturi de mătase şi borangic cu care erau încărcate Prantosia şi Prosita, că nu mai ştiai care-i prinţesa adevărată, care-i domnişoara de companie.

Dar venise vremea ca împăratul să-şi lepede hainele grele ale cârmuirii, bătrâneţile apăsându-l dureros, peste măsura a ceea ce puteau suporta oasele sale frăgezite de boli. În întâlnirile cele tainice cu sfetnicii săi calea nimerită se vedea a fi căsătoria Prantosiei cu fiul puternicului ei unchi dinspre răsărit, prinţul Morthic, ginerele urmând să primească, asta-i era zestrea promisă, şi cârmuirea împărăţiei, cum părea şi firesc între două neamuri legate printr-o dublă rudenie de sânge. Aşadar, căsătoria putea aduce linişte măcar pentru o viaţă de om, mai mult fiind peste puterile noastre să chibzuim, să prevedem. Dar nici o asemenea veste n-avea de ce să o înveselească pe prinţesă, Prantosia ştiind că vărul ei, prinţul, nu era nici făt-frumos din poveşti, nici vreun isteţ ales de zei pentru a sparge enigmele lumii. Şi, cu toate astea, prinţesa şi întreaga curte au fost pregătite pentru marea bucurie la care nu se aştepta să zâmbească nimeni, ba vestea nunţii parcă aduse şi mai multă umbră pe chipul supuşilor. Dar nici noua întristare n-avea să se câştige uşor pentru cei ce se îngrijeau de petrecerea sărbătorii. Au invitat şi au chemat tot ce aflaseră că există în lume demn să înflorească pe faţa cuiva şi cel mai palid surâs – de la acrobaţi şi circari de toate neamurile, înghiţitori de săbii, de flăcări, de şerpi ori de cioburi de sticlă, contorsionişti şi prestidigitatori care făceau licori dintre cele mai rafinate din apă chioară, maeştri din toate artele închipuite vreodată, până şi poeţi ce-şi cântau pentru o cupă de vin laudele către împărat – toţi fuseseră invitaţi la trista petrecere a nunţii prinţesei noastre.

Cum cea mai grea sarcină rămânea tot pe seama vechii trupe de la curte, cu grija ce o avea pe umeri, starostele breslei îl chemă la el pe Gantug să-l întrebe ce are de gând să facă pentru că, iată, i se apropie şi lui bătrâneţile, îşi va termina curând cariera, iar el n-are nimic de laudă în toată viaţa sa, pe nimeni n-a făcut să zâmbească, nici măcar de milă şi, mai grav, nici nu s-a străduit în nici un fel, de parcă simplu fapt că s-a născut aşa, un monstru de pitic, ar fi fost destul să-i înveselească pe ceilalţi. Oţărât şi rău ca totdeauna, piticul se răsti la mai marele bufonilor:

- Şi – ce-o să-mi faci? Îmi iei cocoaşa, îmi îndrepţi doagele astea de picioare, mă faci să cresc cât un om întreg şi-mi modelezi alt chip, mai suportabil? Şi ce dacă n-o să fac lumea să râdă? Bartic, starostele, îl înjură conform protocolului de mamă, de tată şi de toate rudele pe care tot nu i le ştia nimeni şi-l lăsă în pace. Aşa era: piticii între ei nu ştiau nimic unul despre altul decât amănunte fără importanţă, nu ştiau cine al cui este, din ce părinţi se trag, ei fiind adunaţi de mici, de pe când erau şi mai mici, abia la curtea împăratului dându-şi seama şi ei de starea civilă jalnică în care se aflau, înţelegând că, în viaţa asta, mai mult nici nu puteau să spere. Şi nimeni nu se întrebase dacă piticii numai asta vor. Cine să le cerceteze durerile fără leac când, mai degrabă, fiecare căuta pentru un motiv, cât de mic, să-şi bucure clipa ce o trăia. După ce-i mai trecu furia, ruşinat cum nu mai fusese niciodată, Gantug îi promise lui Bartic, starostele, că se va gândi să se reabiliteze cumva, să arate că n-a mâncat pâine degeaba pe lumea asta. Şi apoi, trebuie să mărturisească, ăsta-i adevărul, el ţinea foarte mult la prinţesă şi ar fi o fericire să-i mişte buzele cât pentru un zâmbet – un zâmbet cât de mic, mai ale că el avea deja un scenariu care să-i schimbe viaţa.

Într-un secret pe care doar saltimbancii în mohoreala lor întunecată îl pot păstra, sau poate că şi râdeau, dar cine avea să vadă în feţele prăvălite ca prăpăstiile, cine să vadă acolo un zâmbet, cum să zăreşti sclipitul vesel-lăcrimos dintre genele ca lăturile unei haznale, dintre cearcănele pline de bube şi coşuri, în urâţenia aceia – ce veselie să bănuieşti? Aşa că totul a decurs în taină dar ceva se simţea plutind în aer, aşa cum norii negrii foşnesc sumbru înaintea unui tunet ce avea să zgâlţâie palatul până în temelii. Da, ceva avea să se petreacă şi toţi aşteptau evenimentul, explozia de veselie dorită cum ai aştepta după ani de secetă o ploaie bogată ce să dureze măcar două săptămâni, zi şi noapte. Şi ca să o spunem înainte cititorilor noştri, Gantug îşi dezvălui gândul său starostelui care, pe măsură ce înţelegea, că nici el cât era de isteţ ca staroste nu înţelegea totul dintr-o dată, ci pe bucăţi, poate că altfel nici nu şi l-ar fi ales ei de staroste, dar pe cât înţelegea scăpa câte un hohot, tăcea ce tăcea şi iar hohotea.

- Da, asta-i, maestre Gantug, pe ast-ai nimerit-o! Nu ştiu cât ai chitit-o, adevărul e că şi pe mine m-ai păcălit, toţi puteam jura că, pocit şi prost la minte cum eşti, i-ai pus gând rău anume prinţesei şi nu asinei, aşa cum ar face oricare alt înţelept de talia noastră. Şi n-ai fi fost singurul blestemat ce se îndrăgosteşte de un giuvaer de fată. Că doar dintotdeauna cel mai becisnic şi mai mişel vrea să se apropie de ce e mai pur şi mai curat. Şi de ce n-ai fi intrat şi tu sub legea asta când hidoşenia ta te îndreptăţeşte îndeajuns să o doreşti pe prinţesă, iar viclenia ta întortocheată te îndeamnă să conduci împărăţia cu îndemânarea oricărui alt prinţ… Aşa gândeam noi, cu minţile noastre storcoşite: un pitic se poate îndrăgosti de prinţesă, nimic mai firesc, de ce să nu-şi dorească o viaţă de soţ lângă ea, că doar trăim într-o lume a şanselor egale, măcar aşa cât într-o comedie proastă, puteam gândi asta – că mai toată ziua te vedeam cum stai cu ochii pe ea, cel puţin asta vedeam noi… Ne şi bucuram în felul nostru beteag de urgia pe care o vei trăi când ştiam că de giuvaierul dorit de tine se va bucura altul care e şi el un monstru în felul lui! Ce altă durere mai mare poate avea un bărbat, asta pentru că şi tu, aşa mai redus la minte şi la trup, ce altceva eşti decât tot un bărbat ca oricare altul. Vei suferi şi tu ca un om întreg, ne ziceam noi, şi nu doar pe jumătate, că doar în durere vom fi egalii unui prinţ, al unui ales al zeilor… Şi văzând cum te deşirai sub povara iubirii ce te îndobitocea cu fiecare zi, am ajuns să ne speriem, asta e, că o să ne strici nouă traiul, că împăratul n-ar ezita să-ţi taie capul la cea mai mică bănuială de necuviinţă, şi ne va prăpădi şi pe noi. Doar ştim că în ochii lui suntem mai puţin decât musca ce-i cade în cupa de vin şi ne temeam că ne bagi în bucluc, că ne va alunga în pustie pe toţi, să murim de sete şi de foame… Atunci, ne-am zis: gata cu prietenia, îl luăm şi-l strângem noi de gât pe bunul nostru Gantug, îl sugrumăm cu toată dragostea noastră, decât să ne facă el bucata – că doar avem şi noi familie sau măcar gândim să ne-o facem! Iar noaptea asta treceam la fapte, te strângeam de gât şi gata, şi bine că te-ai gândit să te salvezi măcar pentru un timp, bine că te-ai grăbit să ne spui. Iată, ai dat lovitura când noi toţi gândeam deja că eşti mort după prinţesă, că de asta nu-ţi mai poţi vedea de meserie şi ne bagi şi pe noi în belea de dragul unei fantasme de monstru. E bine, ideea asta ca o dată cu nunta prinţesei cu vărul ei, tăntălăul de prinţ din vecini, să te căsătoreşti şi tu în toată regula, cu tot ritualul, cu Prosita, cu asina şi sluga ei, e o idee excelentă care şi pe mine mă face să zâmbesc, aşa cu toată invidia de care nu pot scăpa. Dacă aveam eu ideea asta mai devreme, aş fi divorţat de baba mea să o schimb pe o măgăruşă tânără şi neruşinată! Sunt şi eu un om cinstit şi cuminte, cum să nu fiu invidios că mi-ai suflat-o.

Cu dragoste părintească şi sinceritate de şef de breaslă – aşa i-a vorbit starostele Bartic lui Gantug, trecând repede să facă toate pregătirile în secret, cum ziceam, încât, imediat ce invitaţii s-au aşezat la masă, la chefuit, în sala cea mare a palatului, cu sutele, cu miile, că cine ar fi stat să-i numere, a început şi marea paradă, defilarea tuturor circarilor, acrobaţi şi contorsionişti, într-o înşiruire pestriţă şi veselă cu toată menajeria de animale şi păsări şi, după ce trâmbiţaşii cu melodiile lor bune de trezit morţii au anunţat începutul spectacolului dorit de toţi, starostele clovnilor, îmbrăcat şi el în cele mai frumoase haine, noi şi acestea, cu multe zorzoane, clopoţei şi zurgălăi de argint, pe umeri cu o pitică acrobată, nimeni alta decât baba lui de nevastă, starostele anunţă tot ce avea să urmeze, cerând impunător ca nimeni să nu plece că nici nu ştiu ce vor pierde.

- Iubiţii noştri invitaţi, să mă ierte luminatele voastre feţe împărăteşti, strălucitoarele frumuseţi ale lumii adunate acum în faţa noastră, noi înşine fiind cei mai frumoşi dintre toţi, după cum se vede…

Dar cui îi mai păsa de vorbele starostelui când, iată, apăru şi alaiul luminat de splendorile a sute de candelabre de cristal, invitaţii sosiţi în costume tăiate din cele mai fine mătăsuri, cu cele mai scumpe blănuri, perle, aur, briliante şi cele mai neînchipuite comori, toate aduse aici pentru paradă şi scoase din custodia moliilor ca toată zestrea împăraţilor să fie arătată acum pentru că, dacă n-ar fi arătate pocitaniilor aceste comori, cui altora să le arate, cine ar avea să se bucure că ei sunt atât de bogaţi, că ei sunt stăpâni peste atâtea splendori, cui să se laude împăraţii dacă nu unor nebuni asemenea lor?

Şi în această lumină strălucitoare a apărut îmbrăcat în frac alb cu papion din rubine maestrul Gantug, prinţul piticilor, mire pentru sărbătoarea care începuse. Păşea mândru Înălţimea Sa de trei coţi, de căpăstru cu mireasa Prosita, prinţesa asinilor ce ajungea cu botul pe creştetul acoperit cu tichia plină de perle a alesului ei. Toată trupa saltimbancilor era prezentă, fiecare cu rolul său, unii dintre ei deghizându-se în feţe bisericeşti, cu mitre pe cap şi anterie bogate, urmând la fel ca preoţii adevăraţi să săvârşească slujba de taină a legăturii pentru cununia celor doi tineri ce începeau acum o nouă viaţă – prinţul pitic Gantug şi prinţesa asină Prosita, mirii fiind pătrunşi şi ei de sărbătoare, însoţiţi după datină de toată familia, de socri, naşi, rudele de aproape, fraţii şi cumnaţii, cum şi de o mulţime de onorabile patrupede cu urechi lungi – invitaţi din partea miresei, căci nimeni nu avea de gând să jignească prin absenţă distinsa familie a prinţesei asine, toţi oaspeţii purtându-se firesc de parcă şi până atunci, prin grajdurile şi pătulele lor puturoase, pline de bălegar şi purici, s-ar fi ţinut numai de sindrofii şi banchete cu gingaşe feţe împărăteşti, ca şi cum s-ar fi înrudit îndeaproape cu toţi mai mari lumii ca dintotdeauna.

Cu stânga pe căpăstru, Gantug era alături de aleasă inimii lui ascultând într-o evlavie profundă slujba care curgea cu lungi citate în greaca veche, în latină dar şi în slavonă, aşa suna slujba ţinută de prea-cucernicii prelaţi pitici care, în limba lor, le dorea o înălţătoare şi smerită viaţă de familie, mai înaltă decât statutul dat de statura lor, le dorea împărăţii veşnice, palate de piatră şi mulţi copii cum ar fi urat oricărei alte căsnicii aflate la început, totul declamat şi psalmodiat într-o cacofonie perfectă, rumoare ce asigura fondul sonor al întregii atmosfere. Emoţionat adânc şi cu lacrimi în ochi, Gantug asculta acordurile înălţătoare ale muzicii şi ale corului, asculta concentrat ştimele fiecărei partide, fără să priceapă cu nimic de ce totuşi lumea începuse să râdă, începuse mai întâi încet, cum era firesc să te veseleşti la o slujbă religioasă de parodie, la o ceremonie de o asemenea solemnitate, apoi cu o oarecare lejeritate dându-ţi coate cu vecinul, că de ce să nu te bucuri împreună cu el, ca apoi să râzi din toată inima de unul singur, să râzi cu toată gura dându-ţi drumul la veselia întreagă pentru că e, totuşi, o nuntă şi nu un prilej de tristeţe, să te bucuri din toată inima aşa cum te-ai bucura de ploaia de bucurie ce urcă apa în fântâni după ani de secetă. Iar Gantug, înţepenit fiind şi pătruns de emoţia slujbei, el ştiind ca orice actor profesionist că abia trăirile adevărate din interiorul său îi vor transfigura chipul, el deja simţea cum emoţia adevărată îl inundă, simţea cum creşte în el credinţa dar şi fidelitatea ca soţ, simţea cum i se ivesc în suflet mugurii răspunderii pentru familia ce tocmai o întemeia, asta şi fiind menirea slujbei divine adresate lui şi miresei sale pentru că, dincolo de măscăricii din jur care imitau preoţi de toate credinţele şi de toate naţiile, ritualul în sine îşi făcea efectul, pe el credinţa începând să-l pătrundă cu adevărat. Dacă cei din asistenţă râdeau, adică se bucurau – foarte bine, doar asta a şi dorit, să participe cu toţii la izbânda lui. El simţea cum puterea cerească pogoară cu har asupra-i şi vedea că, în sfârşit, avea succes şi ca bufon-comediant, avea succesul trebuincios la curte să-şi mărească rangul în faţa colegilor bufoni, a celorlalţi slujbaşi şi, în felul acesta, să-şi sporească numărul bănuţilor de aur pe care îi va primi din mâna vistiernicului atât de zgârcit de ceva vreme.

Dar lumea continua să hohotească în valuri tot mai puternice iar Gantug nici nu îndrăznea să se mişte, nu cumva să strice prin ceva formidabilul tumult din jurul său, un uragan de veselie cum nici în vise nu îndrăznise să spere. E omenească şi această slăbiciune, să-ţi trăieşti cu tot orgoliul succesul ce vine atât de rar şi pentru care avea să fie invidiat tot restul vieţii iar grandoarea trufiei îl inunda talaz după talaz deschizându-i larg porţile sufletului, simţea cum vine gloria iar el, şi orb, şi mut, şi surd, se străduia din răsputeri să pară împietrit şi imun la triumful ce-l copleşea cu toată puterea neagră pe care până atunci doar o bănuise, invidiindu-i de moarte pe toţi cei care o atinseseră deja în viaţă fiind, invidios pe toţi cei care apucaseră să simtă gustul gloriei şi încă nu muriseră.

Înveselit la culme socrul mic şi socrul mare, părinţii mirilor adevăraţi, urcaseră pe masă luându-se în braţe şi dansând, mirii se îmbrăţişau şi ei, curtenii din jur se dădeau de ceasul morţii în veselia lor fără să reuşească să se abţină în nici un fel, căci nu era nici o interdicţie la veselie de vreme ce, până atunci, nimeni nu se veselise. Gantug, cu ochii înlăcrimaţi, plângând de fericire, o fericire adevărată şi prin nimic trucată, îşi pupa pe bot mireasa fără clipă de răgaz, respirând cu ea odată, asina lui dragă, prinţesa lui din vis care, ce ciudată e viaţa, părea şi ea să se cutremure toată de râs, îi tresălta carnea sub brocarturile cele grele, aşa cum nici n-ai fi crezut că se poate bucura o măgăriţă, părea că se zguduie de un râs cât se poate de firesc adus de o bucurie omenească, încât Gantug îşi spuse în sinea lui: E şi ea o femeie! Abia zdruncinăturile căpăstrului cu care o ţinea pe Prosita îl făcură să înţeleagă că mireasa ar vrea să-i spună ceva, poate că vrea ceva, abia aceste smucituri de căpăstru însoţite de sunetele ca de alarmă ale zurgălăilor îl treziră pe Gantug făcându-l să se întrebe ce se întâmplă totuşi.

Se uită în ochii cei verzi ai miresei şi citi în ei cea mai mare fericire, o bucurie imensă şi o satisfacţie pe care el n-o mai văzuse niciodată în ochii vreunei fiinţe feminine, oricât de apropiată de el ar fi fost prin întâmplările ciudatei sale vieţi. Da, iată până şi Prosita, până şi Prosita cea iubită hohotea într-un ritm nebunesc şi Gantug nu putea înţelege de ce încât trebuia neapărat să-l vadă pe Bartic. Era în culmea succesului dar avea nevoie încă de încurajarea părintească a starostelui. Îl căută din priviri, nu-l zări nicăieri şi se întoarse cu tot trupul să-l vadă, bănuindu-l altfel foarte aproape, că doar se întâmplă deseori să nu vezi pe cineva tocmai de aproape ce-ţi este. Dar ce face starostele, ei asta-i bună! Starostele, venit cu toată turma de asini, ca invitaţi din partea miresei, împopoţonaţi care mai de care cu preşuri, cu rogojini, cu măturoaie, cu cele mai caraghioase unelte de prin grajduri şi din şoproane de-ai fi crezut că sunt gata să plece într-o călătorie ceva, starostele avea jocul său ascuns în toată mascarada asta de care Gantug ştia, că doar o plănuiseră împreună. Şi totuşi nu era doar atât: îndrumat de staroste, unul dintre măgari, împodobit cu toate ţarţamurile, juca rolul de socrul mare, adică vezi bine, ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât tatăl de drept al lui Gantug. Stimulat de vreun codoş de pitic, ştia ăla cum s-o facă, măgarul de tată-socru se urcase cu copitele din faţă pe spinarea proaspetei nurori, pe şalele Prositei aşadar, făptuind cu mădularul său exemplar o măgărie în toată regula. Ruşinată de faţă cu întreaga curte şi de bucuria acelei ruşini pe care parcă o simţea pentru prima dată, Prositei îi dădură lacrimile. Dar când să intervină Gantug cu toată gelozia, socrul-mare părea să-şi fi terminat treaba retrăgându-se deja din cucerirea sa spectaculoasă, se retrăgea mulţumit ca orice mascul ce şi-a dus până la capăt menirea. Şi mai mulţumit se arăta pezevenchiul de staroste ce râdea cu neruşinare de codoşlâcul său reuşit, râdea pur şi simplu cu toată faţa lui pocită şi nimeni nu se putea îndoi că, în sfârşit, era şi el vesel. Şi să vezi bufoni râzând, asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi iar la curtea împăratului nostru nu se mai întâmplase niciodată. Eliberat de griji, starostele râdea satisfăcut în rând cu asinul, râdeau împreună pe două voci, un duet ciudat de stridenţe dar tot pe atât de vesel: Iha, ihe, ihi, ihî, iho, ihu – râdea şi starostele ca un măgar adevărat, ceilalţi din turmă apucându-se şi ei să imite: Iha, ihe… Se vede că scena comico-erotică, cu participarea entuziastă şi extraordinară a trupei de patrupede, un adaos de bunăvoinţă acordat cu de la sine putere, la care nimeni nu se aşteptase să vină cu atâta promptitudine, fusese una din faptele potrivite spontan care, aşa se întâmplă, au şi cel mai mare haz. Lui Gantug nu-i mai rămăsese decât să-şi închipuie cum Prosita îi va dărui un fiu ce-i va fi totodată şi cumnat, un câştig care nici acesta nu-i de ici de colo. Şi, ajuns sub steaua sa norocoasă, continuă să râdă fericit că durerea sa de-o viaţă îl poate face pe împărat să zâmbească măcar o clipă. Se zice că după această nuntă, ce l-a înveselit peste măsură, împăratul prinse a sughiţa atât de puternic că nici unul dintre doctorii săi nu reuşiră să-l liniştească în vreun fel şi, nu peste mult timp, împăratul Huntag trecu în rândul strămoşilor iar marmura neagră de pe mormântul său avea ca epitaf vorba ajunsă până la noi: ÎNTR-O ÎMPĂRĂŢIE TRISTĂ, DOAR ÎMPĂRATUL MOARE DE RÂS! Şi dacă n-o fi început un nou război, cu siguranţă în Huntania se mai râde şi acum, ca în frumoasele poveşti din 1001 de nopţi.

Botoşani, 2013