Solomon Marcus

„(...) în aspecte fundamentale ale ei, matematica este artă!”

AL. D. FUNDUIANU ÎN DIALOG CU ACADEMICIANUL SOLOMON MARCUS

           

            Personalitate profundă a culturii române, academicianul Solomon Marcus s-a născut la 1 martie 1925, la Bacău. După ce frecventează şcoala primară şi cursurile secundare, încheiate cu un bacalaureat strălucit, la Bacău, urmează Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti (1944-1949). Cariera universitară, începută la Institutul Politehnic (1950-1953), e continuată la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, unde devine lector (1955), conferenţiar (1961), profesor (1966). Este doctor în matematică (1956), doctor docent în ştiinţe (1968), membru corespondent (1993) şi apoi membru titular al Academiei Române (2001). De asemenea, este profesor invitat la numeroase universităţi din lume, membru în comitetele editoriale ale unor prestigioase publicaţii şi asociaţii din domeniul matematicii, informaticii, lingvisticii, poeticii, semioticii, din ţară şi din străinătate.

            Debutează, în domeniul studiilor aplicate literaturii în 1965, la „Studii şi cercetări lingvistice”, iar editorial cu lucrarea „Poetica matematică”, Bucureşti, 1970 („Mathematische Poetik”, Frankfurt am Main, 1973) – lucrare care a atras, deopotrivă, atenţia matematicienilor şi literaţilor  (încă de la lansare, Nichita Stănescu a fost extrem de interesat şi încântat de această inedită lucrare!).

            Abordând/ dezvoltând şase domenii de cercetare, academicianul Solomon Marcus este unul dintre iniţiatorii lingvisticii matematice şi  poeticii  matematice şi, în general, al matematicii aplicate la ştiinţele naturii şi la cele sociale, tratând -  în cele peste 50 de cărţi şi în sutele de articole publicate -  teme interdisciplinare dintre cele mai diverse.

            În mai multe rânduri, a fost distins cu Premiul Academiei Române, dar şi cu alte numeroase premii româneşti şi străine. (Este deţinătorul Premiului revistei „Cuvântul”, pentru eseu şi critică literară, pe 2007).

Al. D. Funduianu: Stimate domnule academician, zilele acestea, la Stockholm, se decernează celebrele premii anuale. Legat de aceste evenimente, citind o publicaţie naţională, atenţia mi-a fost reţinută de următoarea ştire: „Dacă s-ar institui Premiul Nobel pentru Interdisciplinaritate, prima personalitate din lume îndeptăţită să-l primească ar fi academicianul român Solomon Marcus”...

Solomon Marcus: Nu, este o exagerare! Nu. Există multe personalităţi uriaşe, în lume, în acest domeniu. Aş putea să vă menţionez... Dar, chiar acest mod de a pune problema -  care e primul? -  nu e fericit! Pentru că, în domeniul culturii, clasamentele sunt imprudente. În cultură, trebuie să fim mai atenţi. Aş spune chiar să ne abţinem să facem clasamente, pentru că nu putem măsura. Cultura prezintă multe aspecte – calitative – nesusceptibile de a fi asociate cu numere sau cu nume.

Al. D. F.: V-am spus: afirmaţia a apărut în presă, eu doar v-am relatat-o...

S. M.: Vedeţi dumneavoastră, oamenii se simt atraşi de aprecieri de tipul: „primul...”, „cel mai...”, „cea mai...”. Dar afirmaţiile nu sunt făcute în cunoştinţă de cauză.

Al. D. F.: Nu cred că se cade să fiţi (nici)  deranjat... Faptul că cineva s-a gândit la dumneavoastră,  nu face decât să vă ateste  valoarea.

S.M.: Mulţumesc!...

Al. D. F.: Ieri,  1 Decembrie, aţi prezentat o interesantă comunicare la Conferinţa Naţională dedicată împlinirii a 120 de ani de la naşterea academicianului botoşănean Octav Onicescu.  Aş extinde puţin domeniul discuţiilor. M-ar interesa părerea dumneavoastră despre patrulaterul sau, mai degrabă, despre tetraedrul (spiritual!) cu vârfurile: Onicescu, Barbilian, Moisil, Marcus. Cum v-au influenţat şi cum au influenţat aceşti corifei cultura şi spiritualitatea naţională?

S.M.: Vă spun că nu mă simt foarte confortabil în a mă plasa în imediata apropiere a acestor profesori ai mei. Evident, fiecăruia îi datorez foarte mult. Onicescu spunea despre Barbilian că este cel mai înzestrat. Nu ştiu dacă folosea chiar cuvântul ăsta, dar îl plasa pe Barbilian pe locul întâi al matematicii româneşti. Barbilian îl plasa pe Stoilow. Moisil nu s-a referit prea mult nici la Onicescu, nici la Barbilian. Sigur, nu vreau să spun că eram într-o relaţie de adversitate cu ei chiar dacă, la un moment dat, în modul de organizare al predării algebrei, se pare că a existat un moment de tensiune. În anul I, la algebră, l-am avut profesor pe Onicescu, apoi în următorii II-III pe Barbilian. După Reforma Învăţământului din *48 şi după 1950, Catedra de algebră era condusă de Moisil, iar Barbilian figura la Catedra de geometrie a lui Gheorghe Vrânceanu. Onicescu a întemeiat Catedra de teoria probabilităţilor.

           ...Dar, să vă spun ce am luat de la fiecare. Să-i luăm în ordine cronologică. Primul, şi cel mai în vârstă, era Onicescu. De la Octav Onicescu, ca profesor al meu de algebră, în anul I, n-am reuşit să iau prea mult. El a venit cu o viziune cu care eu, abia ieşit din şcoală, nu eram „copt”. Onicescu promova o viziune calitativă asupra algebrei pentru care şcoala nu m-a antrenat deloc.  Onicescu nu era un profesor de la care să poţi lua notiţe în mod sistematic, cum era, de pildă, Miron Nicolescu. Erau profesori, ca Octav Onicescu sau ca Gheorghe Vrânceanu, la care era greu să iei notiţe, pentru că veneau cu „poveşti”... Dar Onicescu a început să acţioneze asupra mea mai târziu. Aş spune, după ce am terminat facultatea, abia atunci l-am întâlnit şi am început să-l înţeleg pe adevăratul Onicescu. Pe măsură ce înaintam în vârstă, m-am regăsit puternic în nevoia de a raporta matematica la cultură. Acest lucru mi-a plăcut enorm la Octav Onicescu. Faptul că matematica nu era pentru el, în primul rând, o unealtă; aşa cum era socotită în lumea inginerească, de pildă, ori chiar în lumea fizicienilor. Aspectul cultural al matematicii era estompat. Numai uneori se mai spunea că matematica e şi un limbaj. Iar Onicescu m-a ajutat mult în această privinţă. În cartea „Întâlniri cu Marcus” puteţi găsi ce a scris Onicescu despre mine (...). El a avut cu mine, dacă vreţi, o polemică cordială. În sensul că, după ce a asistat la o Conferinţă a mea, în care eu puneam pe primul plan paradigma limbajului. Onicescu a spus că apreciază calitatea ştiinţifică, filozofică, literară a conferinţei mele, dar în loc de limbaj, el ar pune pe primul loc informaţia. Şi eu am dat o foarte mare atenţie şi importanţă informaţiei, dar în acel moment se petrecea un proces istoric: mariajul lingvisticii cu matematica se lansa în toată lumea. Şi eu am prins această provocare. Onicescu se afla la altă vârstă intelectuală, el a trăit din plin  revoluţia lui Zenon, cu teoria informaţională. La accentul meu pe limbaj, Onicescu a venit cu accentul pe informaţie. El m-a provocat cu energia informaţională. M-a primit în cabinetul lui şi mi-a propus ca temă de reflecţie: - Cum se prezintă Eminescu, din punct de vedere informaţional... Rezultatul a fost că am publicat un articol chiar în Volumul omagial „Onicescu, la 90 de ani”! ...M-am regăsit în el, vocaţia sa de filozof al ştiinţei m-a atras foarte mult.

            ...În ceea ce-l priveşte pe Barbilian, acesta a venit la mine pe un teren gata pregătit. Pentru că eu, în adolescenţă şi în tinereţe, eram îndrăgostit de poezie, în particular de poezia lui. Şi când el a apărut în sala de curs, imediat eu îl priveam, îl urmăream, îl simţeam ca poet. El încerca să mascheze acest aspect al preocupărilor sale. Ştia că poetul Ion Barbu nu era bine văzut. Căuta să împiedice asocierea matematicianului Barbilian cu poetul. Dar eu am simţit, imediat, că el e poet şi atunci când vorbeşte de matematică, dar şi în oricare altă ipostază. Pentru el poezia era un mod de viaţă. El era poet în toate manifestările sale de limbaj, dar şi de viaţă. Barbilian era şi un om foarte distrat, neatent la faptele cotidiene. Această naivitate autentică a lui ni-l făcea extrem de simpatic, extraordinar de atrăgător.

            ...Al treilea, Moisil. Moisil era mai tânăr ca Barbilian. Mai tânăr cu vreo zece ani... S-a întâmplat ca eu pe Moisil să nu-l fi avut profesor. Exact în acea perioadă era ambasador al României la Ankara. L-am cunoscut abia la examenul de diplomă. A asistat şi el, dar eu am avut tot timpul impresia că doarme! O făcea doar aparent, pentru că, la un moment dat, a ţâşnit cu o întrebare cu care m-a surprins...  Asupra mea, influenţa lui Moisil, ca şi a lui Onicescu, s-a manifestat treptat. La Moisil, matematica era un mod de a vedea lumea. De-a înţelege şi interpreta viaţa. El se identifica, se contopea cu matematica. Confirmarea acestei impresii vine din următorul fapt: de pildă, dacă lui îi dădea telefon un tânăr, un necunoscut şi-i cerea o întrevedere, Moisil, ştiţi ce-i spunea? – Vino chiar acum, la mine acasă! Îl chema la el acasă şi stătea de vorbă cu el.  Am publicat cândva un articol în care l-am prezentat pe Moisil ca pe un om fără viaţă personală (...). Moisil a trăit numai pentru matematică. De aceea, atunci când a fost întrebat: „- Dumneavoastră, când faceţi matematică? Dimineaţa, ziua, seara, între ce ore?”, Moisil a răspuns: „- Matematica nu se face pe ore, cu program! Matematica se face dimineaţa când te speli, dacă te speli, dacă nu, se face atunci când nu te speli!...”  Sau, altădată, la „reproşul” soţiei: „-Dragă, scoală-te odată din pat, nu mai lenevi!”, Moisil replică: „- Dar eu nu lenevesc, dragă, eu meditez...”

Al. D. F.: Replicile lui Moisil au intrat demult în... „legendă”. Se spune că atunci când „tovarăşa...” a cerut ca şi profesorii să „stea la serviciu” opt ore pe zi, iar cineva din conducerea facultăţii a transmis acest ordin, Moisil ar fi replicat, instantaneu: - Dacă aveţi nevoie de şezutul meu  voi sta opt ore la serviciu, dar dacă aveţi nevoie de capul meu, nu-mi număraţi orele... Spontaneitatea lui Moisil era proverbială! Ca şi genialitatea, de altfel...

S.M.: Da, Moisil avea această calitate foarte rară. De obicei, noi când suntem angajaţi într-un dialog, ni se întâmplă ca, după ce s-a consumat dialogul, să fi vrut să dăm alt răspuns la o întrebare. Moisil avea o spontanietate extraordinară, dădea pe moment replica cea mai inspirată şi mai neaşteptată! Altminteri, cum vă imaginaţi că a devenit vedetă de televiziune, în condiţiile unui regim totalitar? Era singurul care a izbutit această performanţă rară...

Al. D. F.: ...Ca şi dumneavoastră, în ultimele decenii!

S.M.: Mulţumesc! Dar nu mă compar cu Moisil... Şi, să observaţi un lucru: cu toate că  Moisil şi Onicescu sunt foarte direcţi, ambii l-au recunoscut pe Dimitrie Pompeiu – din multe puncte de vedere -  ca pe părintele lor de suflet.

Al. D. F.:  Ştiu. În „Memoriile” sale, Onicescu scrie despre Pompeiu numai la superlativ! Aprecia că el, ca şi lumea academică, în general, se întâmpla să mai şi greşească, uneori, în vreo problemă; Pompeiu – singur şi sigur – nu greşea niciodată!

S. M. :  Din păcate, l-am ratat pe Pompeiu! Ştiţi că el venea cu mănuşi la cursuri, nu scria mult pe tablă, dar explica totul, amănunţit...

Al. D. F. : După o carieră atât de strălucită, vă întreb:: -  este matematica o ştiinţă aristocratică, domnule academician?

S.M.: E o întrebare foarte bună! Într-un anume sens, da. În sensul că, în mentalitatea dominantă, în care eu nu mă înscriu, doar o mică parte a oamenilor poate înţelege matematica. Şi că, prin natura ei, matematica nu-i de nasul fiecărui copil, a fiecărui om. Ca şi muzica, de altfel. Ori eu cu această chestiune nu sunt deloc de acord. O resping categoric!  ...Pe de altă parte, este o ştiinţă aristocratică  pentru că se lasă greu definită şi explicată. Este foarte greu să explici cu ce se ocupă ea. E foarte greu să spui care este obiectul matematicii. Vedeţi, dacă ne referim la fizică, chimie, biologie, e simplu, putem spune cu ce fenomene se ocupă. La matematică nu prea ştim să răspundem la o asemenea întrebare! Matematica nu se ocupă, direct şi concret, de nici o felie din realitatea înconjurătoare. Şi asta îi conferă un statut aristocratic. Seamănă cu muzica...  În concluzie, părerea mea e că, dacă nu e înapoiat mintal, orice om poate dobândi, totuşi, o anumită cultură matematică. Depinde şi de modul în care noi livrăm această informaţie matematică. În cartea „Şocul matematicii”, eu am încercat să tot dau exemple de bună practică, sugerând cum să se procedeze.

Al. D. F.:Există prejudecata că matematica ţine de logică, aşa cum poezia este generată de emoţie. E doar o prejudecată?

S.M.: Şi eu când am scris „Poetica matematică” şi am făcut lista contrastelor, unul dintre contraste era această opoziţie.  Apoi, am revenit. Este matematica în primul rând logică? Răspunsul meu este următorul: - Logica este numai igiena matematicii, haina cu care iese în lume. Viaţa ei internă nu e predominant logică. Implică intuiţie, imaginaţie, capacitate de a realiza experimente mentale, tot felul de încercări care altfel nu reuşesc.

            Iar în ceea ce priveşte emoţia, aici e greşeala: unii reduc poezia la emoţie, alţii muzica. Emoţii sunt şi la matematică. Eu, de pildă, în faţa Formulei lui Euler, încerc o  emoţie puternică, domnule! Dar problema e alta: poezia este numai emoţie? Muzica e numai emoţie? Nu avem şi acolo idei? Sigur, un poet rudimentar poate să se rezume doar la latura emoţională, dar la poeţii care au o dezvoltare intelectuală mai mare, la ei descoperi idei, viziuni asupra lumii, care nu se bazează doar pe emoţii.  Cel mai clar exemplu este Eminescu. În poeziile lui strigă omul de cultură, omul care a făcut o baie de matematică, de fizică, biologie, de filozofie ori de economie. Şi toate astea ies la iveală. Poezia implică şi o latură de inginerie prozodică. Nu poţi spune că poezia vine aşa, spontan. Poezia implică şi un efort de cizelare. Eminescu însuşi cizela,  ca nimeni altul, versul. Dovada: numeroasele variante ale poeziilor sale.

Al. D. F.: Se spune adesea că nu este bun matematician cineva care nu este şi puţin poet. Confirmaţi? Vi se pare o afirmaţie cu suport real?

S.M. : Asta a fost o vorbă, dacă nu mă înşel, a lui Weierstrass. Da, da, a lui! Această idee, în diverse forme, se regăseşte – în prezent – la tot mai mulţi mari matematicieni. Tot mai mulţi mari matematicieni, dar şi fizicieni, biologi consideră că disciplina lor nu este doar ştiinţă. Că este şi artă. Aceasta e şi viziunea lui Poincare, iar la noi a lui Traian Lalescu. Tinde să intre în mentalitatea generală. Îmi aduc aminte, în acest sens, de o carte a remarcabilului matematician francez, Armand Borel, „Matematica: artă şi ştiinţă”, pe care am văzut-o prima oară într-o ediţie germană. Este o viziune generalizată asupra matematicii faptul că, în aspecte fundamentale ale ei, matematica este artă! Eu am acordat acestei probleme o atenţie deosebită. Am scris, în acest sens, şi am publicat: „Poetica matematică”(1970),  „Artă şi ştiinţă”(1986) şi, de fapt, am atacat-o şi în „Invenţie şi descoperire” (1989). Am revenit mereu asupra ei...      

Al. D. F. : Dar în ce constă, totuşi, deosebirea dintre ştiinţă şi artă?

S. M. : În general, când începi să descrii deosebirea dintre ştiinţă şi artă, sunt câteva lucruri care îţi vin în minte:  s-a spus multă vreme că arta este invenţie, iar ştiinţa este descoperire. Nu este greu de dat exemple. De pildă, legea gravitaţiei universale este o descoperire, pentru că această lege funcţiona şi înainte de a fi pusă în evidenţă de fizicieni, în timp ce teatrul lui Shakespeare este o invenţie. Ei, dar această viziune, oarecum simplistă, nu a mai rezistat în secolul al XX-lea. N-a mai rezistat pentru că au apărut tot mai multe situaţii de invenţii în ştiinţă şi de descoperiri în artă! Sunt poeţi, ca Ana Blandiana, la noi, care susţin că poezia este, în primul rând, descoperire. Şi sunt destui matematicieni care susţin că matematica este, în primul rând, invenţie. Dacă stai să analizezi ce e invenţie şi ce e descoperire în matematică, acum, predomină punctul de vedere următor: conceptele matematice, sistemele axiomatice sunt invenţii, teoriile sunt invenţii,  modelele sunt invenţii. Nu sunt invenţii, ci descoperiri, teoremele. Evident, se poate discuta mult pe această temă...

Al. D. F.: Ce părere aveţi despre unicitatea matematicii, faţă de presupusa neunicitate a literaturii? Este matematicianul la fel de liber în alegerea obiectelor abstracte pe care le va studia, precum autorul unui roman sau al unei piese de teatru în alegerea personajelor ficţiunii sale?

S. M. : Răspunsul meu e hotărât afirmativ! Ce poate da impresia că matematicianul e mai puţin liber e faptul că, în matematică, legătura cu ceea ce au făcut matematicienii din generaţiile anterioare este explicită. În timp ce, în domeniul literar- artistic, şi acolo legătura cu înaintaşii e puternică, numai că e implicită. Avem doar impresia că unii sunt mai liberi decât alţii, dar totul depinde de imaginaţia noastră. Pariul, şi în matematică ţi în poezie, este că trebuie să realizezi două lucruri care se opun. Pe de o parte, să fii cât mai cult, să fi asimilat cultura care te-a precedat, dar, pe de altă parte, să ai şi o personalitate suficient de puternică pentru a nu rămâne captiv, prizonier culturii anterioare. Să-ţi manifeşti personalitatea creatoare, cultura anterioară să fie o trambulină  pentru salturi calitative superioare. Acest pariu e acelaşi şi în matematică şi în poezie...

Al. D. F.: Spuneaţi, ceva mai înainte, că Onicescu era interesat/preocupat de aspectul formativ, cultural al matematicii şi nu considera matematica, în primul rând, o unealtă. Ideea aceasta am întâlnit-o şi la dumneavoastră. În „Şocul matematicii”, carte apărută, în 1987, la Editura „Albatros”, afirmaţi că: „Matematica nu constituie numai o tehnică de lucru, ci şi o parte a culturii umane”. Detaşându-vă puţin de specialitate, ce înseamnă a fi, astăzi, om cult?

S.M. : Da, este o întrebare foarte interesantă! Dar, întâi, am să vă spun ce nu înseamnă a fi om cult. Ce, aparent, este şi, de fapt, nu este! Dumneavoastră, aţi văzut  şi ştiţi de acele concursuri de cultură generală, de altădată, numite „Cine ştie, câştigă!”... 

Al. D. F. :  Da, erau prezentate de cunoscuţii crainici şi oameni de cultură: Ion Mustaţă şi, mai apoi, de Mihai Florea, la radio.

S. M. : Exact! Ei bine, asemenea concursuri sunt, frecvent, prezente astăzi la TV 5 Monde Europe, sub genericul „Questions pour un champion”. Să vedeţi ce întrebări se pun acolo, aşa cum erau şi la noi odată. Nu chestiuni de memorie: - cine a descoperit cutare lucru, când sau unde a avut loc cutare eveniment. Deci, să fii o magazie de informaţii! Din păcate, această viziune predomină astăzi şi la noi. De pildă, dacă vrei să spui despre cineva că e nul la matematică, spui că nu ştie nici tabla înmulţirii... Sau,   se dă ca element de cultură faptul de a şti exact anul naşterii sau al morţii unei anumite personalităţi. Domnule, eu nu găsesc nimic grav în faptul de a nu şti anul naşterii şi al morţii lui Eminescu. Dar a fi cult înseamnă a şti că Eminescu a trăit şi a creat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fi om cult înseamnă a avea o înţelegere a unor lucruri esenţiale din diverse domenii. Nu poţi fi om cult, dacă nu ştii, de pildă, care sunt elementele esenţiale ale eredităţii. Sau, dacă nu ştii cam când a avut loc Revoluţia franceză şi ce idei a promovat. Deci, nu lucruri exagerat de detaliate şi nu lucruri anodine...

            Numai că întrebarea dumneavoastră trebuie dusă până la capăt şi urmată, în mod inevitabil, de alta: - Ceea ce îţi dă şcoala, la absolvire, te face cult? Cu alte cuvinte, cineva care se află în posesia unei diplome e om cult?

Al. D. F. : După ultimele rezultate de la bacalaureat, se pare că nu...

S. M. : Răspunsul e pe de-a întregul negativ! Şcoala livrează, în mare măsură, date şi informaţii, cunoştinţe care, fără a fi încadrate într-un anumit context social-istoric, nu capătă aspect de cultură. Vă spun situaţia mea: eu mi-am susţinut bacalaureatul în septembrie 1944, la Bacău, într-o comisie care cuprindea candidaţi din toată Moldova. Preşedinte era cunoscutul profesor universitar, de matematică, Nicolae Abramescu, de la Cluj. Vă spun doar ce mi-a căzut, la oral, la franceză: mi s-a cerut să aduc argumente, pro şi contra, la ideea că Baudelaire este poet parnasian. Această chestiune nu figura în manual, nu figura în programă. Figura Baudelaire, figura şcoala parnasiană, dar a face legătura dintre ele nu scria nicăieri. Vedeţi dumneavoastră să se pună – astăzi – astfel de întrebări? Şi nici eu nu am luat bacalaureatul cu 10, l-am luat cu 9,54. Dar cu această medie am fost clasificat primul din peste 160 de candidaţi. Pe vremea aceea, a lua bacalaureatul era un lucru atât de important,  încât numele celor care promovau erau menţionate în presa locală şi  centrală. Bacalaureatul de astăzi nu-şi mai merită numele. Trebuie să i se dea alt nume, pentru că acest cuvânt are o istorie şi nu avem dreptul să i-o maculăm. Bacalaureatul ar trebui să-şi păstreze statutul elitar, nu popular. La fel, cu doctoratelel...

Al. D. F : Interesant mi s-a părut şi faptul că  - după eşecul din vară - de la nivel central se cereau, imperativ, măsuri remediale pentru rezultate mai bune la sesiunea a doua. De ca şi cum, în două luni, se pot acumula cunoştinţe care nu au fost însuşite în 12 ani de şcoală...

S. M. : E o prostie! Să ne înţelegem, în ce constă eşecul bacalaureatului? Primul semn al eşecului, nu este ceea ce se discută, ce se vorbeşte. Defectul principal al bacalaureatului nostru, aşa cum se practică de la o vreme, e că chestiunile propuse candidaţilor sunt nerelevante. Sunt chestiuni pe baza cărora nu ai cum să testezi capacitatea de gândire, de maturitate a elevilor. Sunt chestiuni nesemnificative. La bacalaureat trebuie să predomine chestiuni care să-l oblige pe candidat să gândească cu capul lui, nu să-şi amintească, să argumenteze, nu să reproducă. Să facem un examen critic al mai multor variante şi să testăm capacitatea absolventului de a argumenta varianta aleasă.

Al. D. F. : „Ar trebui ca matematicienii să fie priviţi ca şi poeţii. Lumea să fie mulţumită că există. Din păcate, matematicienii nu pot să placă precum poeţii. Admiraţia care ne este adresată vine – de multe ori – mai degrabă dintr-un sentiment de inaccesibilitate, decât dintr-unul de reală apreciere (...)”, scriaţi într-o carte. Aţi avea ceva de actualizat, în acest context?

S. M. : Da, la foarte mulţi oameni admiraţia faţă de matematicieni vine din următorul raţionament: -domnule, eu citesc o pagină de matematică şi nu înţeleg nimic! Dacă nu înţeleg înseamnă că acolo sunt chestii foarte grele, iar omul care pricepe aşa-ceva are o minte cu totul superioară, demnă de admiraţie. Cam aşa funcţionează admiraţia faţă de matematicieni.

Al. D. F. : Pe când, poeţii?... Poeţii par mai prietenoşi...

S. M. : Dar unde e diferenţa dintre matematică şi poezie, relativ la accesibilitate?... Adevărul e că şi poezia este – de multe ori – mult mai dificilă. Cel puţin, decât poate să înţeleagă omul de rând. Dar, citind poezie, omul nu-şi dă seama că are doar o inţelegere superficială. Nu-şi dă seama... şi atunci este mulţumit (!). Poezia lui Eminescu, de pildă, cere un efort superior de înţelegere, dar prezentarea ei „exterioară”, muzicalitatea  îl atrag. Şi omul este mulţumit, are impresia că a şi înţeles-o! Aşadar, diferenţa constă în gradul de accesibilitate: la matematică, oamenii îşi dau seama imediat/instantaneu că nu pricep, pe când la poezie (...).

Al. D. F. : Pentru că – în convorbirea noastră – l-aţi invocat de mai multe ori pe Eminescu, aş dori să aflu opinia dumneavoastră într-o chestiune ce pare să se „eternizeze”: Eminescu – adulat şi negat...

S. M. : ...Hai să ne înţelegem: s-a bătut, într-adevăr, prea multă tobă pe acest subiect. Am impresia că s-a  şi  exagerat. În fond, în ce a constat negarea?... S-a făcut un sondaj printre scriitori, un fel de „Top 10” (idee ne-la-locul ei!) şi s-a întâmplat ca, în unele din aceste ierarhii, Eminescu să nu fi fost pe primul loc. Asta înseamnă că a fost negat? Nu înţeleg!... Sau, acel număr din „Dilema”, despre care deja s-a vorbit şi s-a scris prea mult (...). Cred, mai degrabă, că pericolul vine din altă parte. Duşmanul cel mai mare al lui Eminescu este faptul că el intră în competiţie cu noile provocări ale civilizaţiei. Cel mai mare duşman nu numai al lui Eminescu, ci al poeziei şi al cărţii în general, este interesul tot mai scăzut pentru lectură. Cartea riscă  să fie marginalizată, nu mai intră serios în preocupările noilor generaţii.

Al. D. F. : Sunt convins. Cu această stare de fapt mă confrunt zilnic, aproape...     

S. M. : Eu am verificat lucrul ăsta. Am fost în tabere de copii şi am văzut că nici unul nu-şi adusese o carte de citit. Nu ştiu nici poezii de Eminescu. Am văzut şi absolvenţi ai Facultăţii de litere care nu-l ştiu pe Eminescu! Eminescu riscă să fie victima unor abordări de rutină...  Dar, să vă mai spun ceva: am fost invitat la o întâlnire cu elevii de la o şcoală bucureşteană. Pe holuri erau portrete cu scriitori, era şi al lui Eminescu, cu data naşterii, a morţii şi cu menţiunea „Eminescu – poet naţional”. După ce le-am vorbit eu, o fetiţă de gimnaziu a recitat faimoasa poezie a lui Sorescu...

Al. D. F. : ...Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume/ li s-a spus: Eminescu!

S. M. : Da, dar primul vers ştiţi care este?

Al. D. F. : Eminescu n-a existat!

S. M. : Eminescu n-a existat!... Asta-i o poezie grea, nu-i pentru gimnaziu. După serbare, îi întreb pe copii: - Aţi auzit ce-a spus colega voastră, „Eminescu n-a existat”, voi sunteţi de acord cu ea?  Şi toţi au tăcut. Atunci m-am adresat unuia: - Du-te pe hol, ai să vezi tabloul lui Eminescu, citeşte ce scrie acolo şi vino să ne spui ce ai aflat.  „-Scrie: Eminescu – poet naţional, născut în 1850, mort în anul 1889”, spune copilul. -Ei, aţi văzut chipul lui, aţi văzut când s-a născut, când a murit şi vine colega voastră şi spune: „Eminescu n-a existat”. Cum e? Tăcere, din nou. - E clar? Nu e o poezie pentru vârsta lor! Lipseşte ceva esenţial, educaţia care li se face nu le dezvăluie faptul că poezia şi literatura, în general, ne plasează într-un nivel de ficţiune. Ceea ce ei n-au sesizat, de vreme ce au reacţionat aşa cum v-am relatat... Aşadar, e posibil ca noile generaţii să se depărteze de Eminescu, dar şi de mulţi alţi creatori importanţi. Avem datoria de a educa sensibilitatea copiilor, dar şi modul corect de a citi, explica şi înţelege poezia, mai ales cea modernă. Dar să nu uităm şi faptul că toate lucrurile care se petrec în cultură sunt supuse probei, dar şi eroziunii timpului. Vedeţi, unii scriitori rezistă câţiva ani, alţii câteva zeci de ani, puţini o sută de ani. Timpul dă valoarea lucrurilor...

Al. D. F. : Aşa e, am văzut cum stăm cu cărţile şi, nu mai puţin, cu lectura acestora. Revistele culturale , în schimb, sunt vii/ active, iniţiind şi întreţinând tot felul de anchete. Despre canoane, curente, generaţii literare...

S. M. : ...Da, trezesc şi conflicte între generaţii, nu vedeţi? Sunt unii critici literari îndrăgostiţi de şaizecişti, alţii de optzecişti, există şi critici care au rezerve faţă de aceste concepte. Alex Ştefănescu pare să aibă rezerve faţă de optzecişti... Dar lucrurile astea se vor filtra, nu au mare rezistenţă în timp.

Al. D. F. : În dezbateri, trezesc – totuşi - destule pasiuni...

S. M. : E natural! Este o nevoie umană de a lua distanţă. Dacă un anumit poet sau o  generaţie capătă o anumită orientare, evident – prin compensaţie – ei pot să nu mai aibă suficientă înţelegere pentru altă orientare (...). Nu vedeţi cât de relative sunt şi aprecierile criticilor de specialitate? Cum e posibil ca, despre acelaşi poet, un critic literar să spună că e de Premiul Nobel şi altul să afirme că e...  o nulitate? E normal?

Al. D. F. : Din păcate, se întâmplă. E vorba de Nichita...

S. M. : Da, despre Nichita Stănescu!

Al. D. F. : Şi nici Cărtărescu nu e privit tocmai unitar...

S. M. :  În cazul lui Cărtărescu, cred că tot mai multă lume literară îi recunoaşte valoarea. Dar  aici trebuie să ţineţi seama de anumite semne, care reflectă fenomene de amploare. Dacă urmăriţi care sunt scriitorii români care au reţinut foarte mult atenţia cititorilor din alte ţări, prin traduceri, eu am impresia că pe primele locuri se află Cărtărescu şi Blandiana...

Al. D. F. : ...Ei, dacă am ajuns la traduceri, nu neapărat din prietenie sau din patriotism local, aş mai adăuga un nume: Dan Lungu.

S. M. : Da, îl cunosc! Mi-a luat şi un interviu, e un tânăr valoros. Vă mai dau şi eu alt exemplu: fostul meu student, matematicianul şi scriitorul Bogan Suceavă, în prezent profesor la California State University, cu care am rămas în relaţii foarte bune. În general, noi considerăm că scenariul natural pentru a aduce scriitorul  în faţa lumii e să-l promovăm. Să-l ducem la I.C.R. să-l finanţeze, să-i plătească traducerea şi să-l vindem! După ce lumea l-a citit pe Cărtărescu, multe edituri străine s-au arătat interesate de opera sa şi au plătit sau, acum, plătesc editurile pentru a-l publica. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu romanul „Venea din timpul diez” al lui Bogdan Suceavă. Fără nici o promovare, fără I.C.R., a fost publicat în limba engleză, la una dintre marile edituri americane, este citit şi deosebit de apreciat de critica literară, prin numeroase recenzii apărute peste tot. Alt exemplu de scriitor care a reuşit nu prin promovare, ci prin participare directă la competiţia mondială a valorilor...

Al. D. F. : Domnule academician, sunteţi o personalitate fascinantă, pentru tineri şi adulţi, deopotrivă! Dumneavoastră, sunteţi fascinat de cineva?

S. M. : ...De mulţi! Păi, numai această fascinaţie mă hrăneşte.

Al. D. F. : Nominalizaţi, măcar câteva  asemenea  personalităţi.

S. M. : Americanul Freeman Dyson, unul dintre marii fizicieni ai lumii. Ce mă fascinează la el e modul în care asociază, în chip natural, discipline foarte diferite ale ştiinţei şi artei. La fel o face un rus, care face naveta între Rusia şi Occident, Yuri Manin, autorul cărţii „Matematica, ca metaforă”, care a reuşit să prindă în viziunea lui cam tot spectacolul uman. Mai este un englez, Roger Penrose, care într-o carte de peste o mie de pagini  - „Roads to reality” - surprinde toate faptele/ipostazele şi ipotezele semnificative de creaţie şi viaţă.

Al. D. F. :  Aţi amintit de rusul Yuri Manin. Vă dau şi exemplul nu mai puţin celebrului Gregor Perelman...

S. M. : ...Da, aici e vorba de o excepţie, de un caz greu de clasificat. La Perelman s-a asociat geniul cu patologicul. Geniul matematic s-a asociat cu o stare de frustrare socială. Sunt cazuri izolate, pe care trebuie să le examinăm în contextul care le-au produs.  Să nu uităm şi de „cazul” Galois (...).

Al. D. F. : Români, fascinanţi?...

S. M. :... Dintre români, o personalitate fascinantă este fostul meu student Ciprian Foiaş, matematician născut la Reşiţa, care a lucrat la Indiana University, capabil să lege matematica de poezie, dar şi de toate fenomenele şi extremele(...).  Sunt unii care mă fascinează prin capacitatea expresivă, prin modul de a se exprima, cum este Andrei Pleşu. Mi se pare extraordinar! M-a fascinat şi Noica. ...Dar, să ne înţelegem: fascinaţie nu înseamnă să cazi într-o admiraţie care să elimine simţul critic. Fascinaţia nu  trebuie înţeleasă  ca  o blocare într-o anumită situaţie. Fascinaţia e o stare stimulativă pe care ţi-o creează un autor, care are o capacitate problematică deosebită, care atrage atenţia asupra lanţului problematic al omenirii, al lumii.

Al. D. F. :  Ieri,  am vizitat, împreună cu personalităţile invitate la Conferinţa „Onicescu”, Ipoteştii. De când nu aţi mai păşit pe meleagurile eminesciene?

S. M. : ...Din 1950, când am venit aici, împreună cu scriitorul Eusebiu  Camilar, în legătură cu aniversarea  a 100 de ani de la naşterea Poetului. Era alt Ipoteşti, decât cel pe care l-am văzut aseară. Dar nici eu nu am văzut Ipoteştiul autentic, cel care nu mai există de prin anii 30 ai secolului trecut.

Al. D. F. : Domnule academician, de peste trei decenii, urmăresc, cu interes, ceea ce scrieţi, apariţiile publice, interviurile, ştiu tot felul de lucruri, dar – spre ruşinea mea – abia de curând am aflat despre „rădăcinile”  dumneavoastră botoşănene...

S. M. : Da, aşa e, tatăl meu este născut aici...  La un moment dat, nu ştiu când – eu fiind cel mai mic dintre fraţi – am aflat că , multă vreme după ce se mutase la Bacău, tatăl meu era numit de băcăuani Gherşin Botoşăneanul, ca să-l deosebească de ceilalţi...

Al. D. F. : Mă bucur să pot aduce (oficial!) o asemenea informaţie cititorilor noştri şi, prin ei, botoşănenilor (...).  Pe de altă parte,  ieri, 1 Decembrie 2012, de Ziua Naţională a României, vi s-a conferit Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani.   Acordaţi vreo semnificaţie acestui fapt?

S. M. : Da, ...sigur că da! Văd în el un gest de continuitate. Eu am deja Titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Bacău. Unul...  în care m-am născut eu, altul...  în care s-a născut părintele meu! În plus, din această zonă provin doi dintre mentorii mei, părinţii mei spirituali:  Octav Onicescu şi Dimitrie Pompeiu! Ceea ce, cu atât mai mult, mă onorează...

Al. D. F. : Onorat, vă mulţumesc şi eu!  Cu deosebită preţuire şi recunoştinţă, domnule academician!...

                                                                                                            Botoşani, 2 decembrie 2012