Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Ana Maria Gâbu

























« În cazul meu, având în vedere ca am început a scrie de la o vârstă fragedă, primele  încercări literare au fost ca o provocare pe care m-am hotărât să o duc până la capăt, ca un joc al cărui sfârşit nu mi-l imaginam şi nici astăzi nu cred că-i pot intui capătul. »


1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Tot timpul am trăit cu impresia că omul îşi construieşte destinul pe baza alegerilor pe care le face pe parcursul vieţii, însă trebuie să recunosc că alegerile omului reprezintă doar o treaptă infimă, pe când cea care construieşte şi influenţează destinul nostru în cea mai mare parte este Providenţa. Consider că nu este o întâmplare faptul că am început să scriu, că am fost remarcată şi că am întâlnit o mulţime de oameni valoroşi care mi-au dat sfaturi la momentul potrivit, mi-au oferit prietenia şi înţelegerea lor fără a cere nimic în schimb, m-au susţinut atunci când eram pe punctul de a cădea. Îmi place să cred că nimic nu este întâmplător şi că fiecare eveniment din viaţa mea, fie el plăcut sau mai puţin plăcut, este plănuit de către Cineva care mă veghează şi îmi arată calea pe care trebuie să o urmez  pentru a-mi construi viitorul. Nu sunt genul de persoană care lasă totul în mâna destinului, mă gândesc că viaţa este ca un labirint care porneşte  din acelaşi loc pentru toţi, iar eu încerc ( şi de cele mai multe ori am reuşit) să fac alegeri cu mintea şi inima în aceeaşi măsură, să gândesc de mai multe ori şi, atunci când greşesc, să-mi caut singură rezolvarea problemelor.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. În cazul meu, având în vedere ca am început a scrie de la o vârstă fragedă, primele  încercări literare au fost ca o provocare pe care m-am hotărât să o duc până la capăt, ca un joc al cărui sfârşit nu mi-l imaginam şi nici astăzi nu cred că-i pot intui capătul.  Prima mea poezie a fost un autoportret. În principiu, la 8 ani mi se părea distractiv să mă joc cu cuvintele, să creez mici poezii cu care să-mi surprind părinţii. În timp, am învăţat că puterea cuvintelor este mult mai mare decât îmi puteam eu imagina şi că acel joc al cuvintelor era de fapt una dintre pasiunile mele în care mă implicam cu toată fiinţa mea.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Dorinţa de a avea o carte a mea s-a infiripat în suflet încă din 2006, când scriam poezioare despre orice, cu care am participat la diferite concursuri de creaţie literară la care am  obţinut premii. Admiram cărţile de poezii şi proză frumos ilustrate şi doream foarte mult să  am una pe care să-mi văd scris numele.
Vise de copil! Dar cum nu ştiam prea multe despre cum poate apărea o carte, am rămas la stadiul de dorinţă. În 2007, un alt concurs la care doamna învăţătoare mi-a recomandat să particip, a reaprins flacăra dorinţei de a avea o carte a mea, mai ales că acest concurs era de “cărţi scrise de mână şi ilustrate de autor”.  Fără să stau mult pe gânduri am pornit la treabă. Pe foi colorate am scris, am desenat, i-am pus coperţi legate cu fundă verde şi am participat la concurs. Titlul cărţii : “Grădina mea”. Am primit “Premiul special pentru formatul deosebit al cărţii” la acel concurs de creaţie literară pentru elevi “Cărţile Copilăriei” de la Botoşani şi premiul III la un concurs similar organizat la Timişoara.
Acesta a fost startul pe drumul primei cărţi, care a apărut sub acelaşi nume “Grădina mea”, la Editura “Lumen” din Iaşi, editarea cărţii fiind premiul obţinut la un concurs de debut organizat de această editură.
Volumul de debut reuneşte poeziile scrise în clasele primare, poezii despre copii, copilărie şi lume, aşa cum le-am perceput eu atunci prin ochi de copil. Au urmat apoi celelalte 8 volume (un volum de proză scurtă, un roman şi alte şase volume de poezii), unul după altul. Fiecare carte închide între coperţi crâmpeie de viaţă în care mă regăsesc.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Cea mai mare influenţă asupra vieţii mele pe plan literar a avut-o familia care nu a încetat să mă susţină şi să mă încurajeze. Familia a fost cea care m-a făcut să înţeleg că drumul scrisului este drumul meu. Familia a fost şi este cel mai dur critic literar, dar şi cel mai mare susţinător al meu. O mare influenţă a avut-o Cenaclul literar online Lira 21 în care activez, condus de poeta Cristina Ştefan, o adevărată şcoală de poezie. Acolo am cunoscut oameni dornici să-mi explice greşelile şi atu-urile mele, oameni care mi-au devenit prieteni dragi. Am primit susţinere, de asemenea, din partea cadrelor didactice şi a prietenilor iubitori de poezie.
Nu pot să nu-l amintesc în acest context pe George Filip, poet român stabilit în Canada, care nu mă lasă nici să dorm până nu ştie cum mai stau cu scrisul, poeta Luminiţa Zaharia care ştie totul despre apariţiile mele în reviste ziare mai bine decât mine.  Nu cred că am fost vreodată influenţată de un eveniment biografic, am încercat mereu să-mi şlefuiesc viaţa după oamenii din jurul meu.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Este incomod să răspund la această întrebare ; nici vârsta şi nici experienţa de viaţă din acest domeniu nu mă ajută. Ce pot totuşi să spun, din cele trăite de mine, în legătură cu raportul cetăţean-scriitor este faptul că scriitorul nu este perceput de cetăţeanul căruia se adresează scriitorul prin ceea ce el scrie aşa cum ar trebui, ci este văzut mai degrabă ca unul care nu are ce face şi mai scrie şi el câte ceva. Scriitorul nu este înţeles de către cetăţean, îi apare acestuia din urmă « un ciudat », mai ales în momentele de « dialog « imaginar cu muzele.
Scriitorii în general sunt oameni sensibili, tăcuţi, contemplativi, cu program de somn şi odihnă diferit de ceilalţi, mai greu de acceptat, dar care ştiu să-şi găsească drumul printre cetăţeni şi să se facă iubit şi apreciat.
Cu politica ? Cred că oamenii politici au de făcut un singur lucru pentru scriitori : să le recunoască valoarea, să-i promoveze, să folosească tot ce mintea lor iscodeşte în folosul oamenilor şi a locurilor în care îşi pun în aplicare proiectele lor pentru care au fost aleşi de cetăţeni.
     
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Consider că literatura română contemporană este pe un drum bun. Cele mai multe dintre lucrările contemporane pe care le-am citit până în momentul actual surprind viaţa cu aspectele ei bune şi rele într-o lumină diferită, la care eu nu m-am gândit până acum. Pe scurt, am constatat că îmi face mare plăcere să o citesc.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu cred că există un anumit timp prestabilit prielnic craţiei, inspiraţia vine şi pleacă după voia ei, nu după timpul scriitorului. În prezent, pregătesc un nou volum de poezii, un volum de proză scurtă şi o placheta de haiku-uri.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

să fie poveste

lumea îmi pare un munte 
cu poale mocirlite
suprapopulate de cei
fără griji
durere
spaimă
efort
dor
peste regatul lor 
domnește înţelegerea totală 
a neînțelegerii

mijlocul-împărțit în trei
stânci încinse
cascade în răcoare
câmpii
locuitorii vin și pleacă
de bunăvoie
unii ard din cauza
ori datorită 
aspirației spre cer
cei mai mulți se îneacă 
în căderea liberă spre neștiință
alții stagnează
pierzându-se în uitare

în vârf nu am ajuns niciodată
nici nu-mi doresc
ținuturile sunt gri
rareori albastre
cu cât ajungi mai sus
se spune că îți pierzi sufletul
și ți-e frig
sfârșești prin nemurire
devenind însuți vârf de munte
înalt
greu de străbătut
rece

rămân dincoace de poale
cu toți acei care 
știu când încolțește iarba
cât de frumos este un răsărit
căzut într-un bob de rouă


(din volumul « Când vor muri macii », Editura Pim, Iaşi, 2015)


Dorohoi, septembrie, 2015






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu