„Scriu,
pentru că scrisul este felul meu de a fi. Un fel de a fi, pe care mă străduiesc
să-l șlefuiesc, să-l limpezesc, până când va ajunge să cânte cum cântă
cristalele.”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Cred în opțiune ca
expresie a manifestării destinului. Tot ceea ce eu am făcut bine până acum a
fost așa, tocmai pentru că am acționat/reacționat în acord cu structura mea
profundă. De câte ori am ales altfel - după dictarea cotidianului, a modei, ca
să nu intru în te miri ce conflicte etc. - s-a dovedit că e greșit. Chiar dacă,
din exterior, părea perfect, absolut stimabil și profitabil. De aceea am
învățat să ascult atent și să privesc dincolo de suprafața lucioasă a
contextului, a lucrului, a omului de lângă mine. Scriu, pentru că scrisul este
felul meu de a fi. Un fel de a fi, pe care mă străduiesc să-l șlefuiesc, să-l
limpezesc, până când va ajunge să cânte cum cântă cristalele.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
Primele mele încercări
literare au prins formă în școala primară, prin clasa a treia. Mama îmi citea multă poezie, de pe la patru ani
știam ”Luceafărul” pe dinafară. Mi-am dorit, la un moment dat, să scriu. Ca să
văd cum este. Trecerea mi s-a părut naturală, am curs pur și simplu dintr-o
parte în alta. Primul volum publicat -
se întâmpla în 1999 - este ”Dincolo
de ochii mei”. O poezie cu bătaie de inimă adolescentină și cadență clasică.
I-au urmat altele două. Cred, însă, că adevăratul debut, reprezentativ pentru
ceea ce pot da, până la ora aceasta în poezie, s-a produs odată cu apariția
plachetei intitulate ”Scheletul meu de
muselină”, în 2005. De atunci, tot caut
să luminez fațete, unghiuri, coridoare secrete. Și mă refer la relația mea cu
Cuvântul. El este pentru mine o entitate specială, pe care îmi place s-o
îmbunez, s-o respir, s-o provoc. Este partenerul meu de dialog din altă
dimensiune. Cam ca Îngerul.
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
Drumul a fost firesc,
întrepătruns cu celelalte drumuri din viața mea. Nu-mi aflasem încă
identitatea de după identități. Adică
știam că scrisul va face parte mereu din mine, dar nu intuiam în ce măsură.
Trăiam cu lăcomie, cumva risipit, fără să așez reflectorul în poziția cea mai
potrivită. Prima carte n-a apărut la dorința mea. Dac-ar fi fost după mine,
n-ar fi apărut niciodată. Era cartea unei copile romantice până la edulcorare.
Dar asta nu mai contează acum. A apărut și, din clipa aceea, reflectorul a
început să-și caute poziția.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Nu există influențe
directe și explicite. Admir de la distanță, inclusiv sau mai ales când este
vorba despre scriitură. Nu cred în grupări literare. În cazul meu, nu ar fi dat
rezultate apartenența la o grupare sau la alta. Poate doar la nivelul
vizibilității. În ce privește evenimentul biografic, îl las întotdeauna să-și
consume existența lui din spațiul extraliterar, după care încerc să mă apropii
cu grijă, cu sfială, ca să culeg de-acolo miresme, irizări, ritmuri, pe care să
le integrez în ceea ce devin permanent.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Scriitorul este lumina
lumii lui. Chiar și atunci când nu strălucește ca un far, când nu se pronunță
de la tribună. Cred că de la statutul de LUMINĂ nu trebuie să abdice. E o
datorie față de destinul lui, pentru că tot am vorbit despre destin.
Raporturile lui cu cetatea și cu puterea trec întotdeauna, vrea-nu vrea, prin
această lumină. Altfel spus, sunt secundare în raport cu Misiunea. Nu toți pot
fi Ana Blandiana, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Dar pot - e nevoie
să învețe - să lumineze discret, cum luminează bisericile și icoanele. Au
datoria să fie biserici. Dacă, dintre ei, se desprinde un preot, un
înainte-mergător, va fi spre folosul și spre bucuria noastră.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
Literatura română
contemporană face ce fac toate literaturile care vor să reziste – se schimbă.
Poate mai încet – în toate cele ne mișcăm mai încet – poate cu mai mult zgomot
decât substanță. E ca o naștere cu probleme. Ar fi mai simplu, dacă generația
care deține acum puterea literară ar pricepe că se gândește altfel și se scrie
altfel, că formele de expresie trebuie adecvate la tiparele noi ale ființei
umane. E drept, abia conturate, dar vădit altele. Este vorba apoi și despre
reclădirea ierarhiilor. Nimeni nu neagă pe nimeni, doar că dansăm pe o altă
melodie. Cititorul de astăzi nu-i cunoaște pe scriitorii noi și valoroși.
Scriitorii noi și valoroși nu se cunosc și nu se citesc. Repet, literatura
română contemporană are nevoie de spațiu, de vizibilitate, de aer. Dacă nu e
lăsată să respire, dacă nu e lăsată să deschidă fereastra, va sfârși prin a o
sparge. Altfel nu se poate.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Cred că, după
explozia primei perioade, cea de jubilație, când simțurile subtile se agață de
realitățile la vedere și la îndemână cu aceeași lăcomie cu care încearcă să
aprindă focuri în alte dimensiuni, scriitorul, indiferent de ce spune, poate
chiar împotriva felului său de a fi, începe să se structureze. În funcție
tocmai de acest fel de a fi, de înclinațiile, oscilațiile, opțiunile care-i
jalonează creația. Se poate vorbi, în acest context, despre ”program”, dar fără
a-i absolutiza coordonata pragmatică, disciplinată, ritualică. Începe, cu alte
cuvinte, să DEVINĂ cu adevărat scriitor, în sensul de MARTOR conștient la
viață. Acum, lucrez la o carte de interviuri cu personalități care mi-au onorat
emisiunea de televiziune, ”Serile Denisei”. Sper că va fi gata la sfârșitul
anului viitor. Iată programul. El este însă dependent, într-o manieră
nedefinită, de speranță, ca orice alt proiect omenesc.
7
+ UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu
cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în
linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Poeme
În coaja mea se surpă
mereu un copac. Atârn de tine ca un spânzurat, cu mintea grea, cu sufletul
înnodat.
În coaja mea, nicio
floare de mult n-a mai dat. Câte-o picătură de rouă se mai împarte în două:
jumătate ţie, jumătate cerului care-o ţine încă în palmă.
Atârn de tine ca de o
spaimă.
***
Mereu
rămâne ceva de spus altfel, de adăugat, de schimbat. Rămâne mereu ceva de
amintit cu alte cuvinte. De pildă, ceasul pe care nu-l scoteai de la mână
niciodată şi care mi se întărea între pulpe, o piatră. Măsura timpul cu lumea adevărată.
Rămâne mereu ceva ce
n-am ştiut să fac bine. M-am ghemuit ca o panteră dresată în inima ta. O inimă
de care însuşi Dumnezeu depindea. Ceasul de piatră bătea şi bătea.
Rămâne mereu ceva de
lămurit. Sunt o panteră surdă, care-a obosit.
***
Există întotdeauna o iubire în braţele căreia
să te sinucizi. Seamănă cu ce-a fost mai frumos în copilăria ta. Zvâcneşte ca
sângele braţului când te legăna.
Nu înseamnă că toate
celelalte au fost mai puţin. Doar că, absolut inocent, te sinucizi cu lapte şi
nu cu vin. Cu o duioşie care te strânge de gât. Copilul din tine pe coate și pe
genunchi s-a târât. Ai dat tot ce-ai putut. Chiar mai mult decât ai fi vrut,
pentru că nu dădeai tu, ci dădea el, copilul care se naşte acum în alt cer.
Există întotdeauna o
iubire în braţele căreia să te sinucizi. Cu tâmpla uscată, nervii lichizi.
***
Verde. Sunetul se stinge, se pierde,
încleştat pe şoldul zurbagiu, de fondantă al unei creste năuce. Nici tufele nu mai vor să se culce. Iepuri
şoptitori se-ndeamnă s-asculte mai bine. Atâtea guri respiră prin tine.
Verde mereu mai înalt.
Catedrală cu elefant în genunchi. Zeul
îl miruie pe-ndelete, -mpăcat.
Sususră verde cerul,
pământul. Ca în cuvinte, cuvântul.
***
Vintrele acum aţipesc. Sângele-i la apus. Nu
mai curge masiv, nesfârşit şi rebel. Visuri și-abisuri nu se mai potrivesc. Eu
însămi mă lepăd de mine, când mă privesc.
Eu sunt femeia care
încearcă să scape. Grozavă-i uitarea şi, dacă mă-ncape, mă voi zăvorî pe vecie
în ea. Şi nu va fi de-ajuns zborul de
stea să mă-ntunece, să m-astupe, să nu mă predea.
Eu sunt femeia încolţită
de patimi. Chiar dacă merg dreaptă şi tac. Nu mai am leac.
***
Cenușăresele-și pierd ochii. Și nu vine nimeni să le pună-n loc
perle. Alunecă, se-mpiedică-n rochii mai largi decât zborul de iele.
Se surpă fântânile-n
mâini. Mereu mai adânc, tot mai adânc. Te beau fără perle. Te beau fără ochi.
Dragostea mea e un sat fără câini.
***
Și
cum trece ea, Anna Karenina,
prin mânăstirile cerului ca printre miei, din lut hiene se-ascut și iau urma
misterului. O dor pașii, o doare
mai tot. Că sunt lupi, coioți, arhondari. Sufletul gol se lasă-n țărână, cu
ochii deschiși, cu ochi foarte mari.
Anna Karenina e-o mână
de aburi, din care-au venit să rupă șacali.
***
Când tace, aerul de sub piele vertebră de-ntuneric se
face. Îngerul moare încet și cu sfială, de parcă i-ar fi frică să moară. Când tace, pe sub piele aerul care
ferată se face. Îngerii-o trec melancolici și surzi. Sub piele, suntem încă mai
cruzi.
***
Eu sunt copilul din
flori al atingerii. Copil apocrif, cu duhul hai-hui. Sunt sufletul tău,
valsând, pe rând, cu delfini și statui.
Eu sunt tu, când te
îmbeți de cuvinte, de ochii altora și de jurăminte. Gura mea te sărută cu
Shostakovich, lin. Lasă-ți pulpele să bea vin, lasă-le să chicotească. Valsul
pe toți de tot ne salvează.
Sunt copilul din flori
al atingerii tale. Pielea mi-e iute ca ardeiul și doare. Să valsăm! Tu, cu
pulpele-arc. Eu, cu pulpele mici. Vals cu duhul hai-hui. Întrebare, răspuns.
Tuturor, nimănui.
Noembrie, 2015, Piteşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu