Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

joi, 20 iulie 2017

Cezar C Viziniuck

























„Destinul ți-l faci în funcție de opțiunile abordate.”


1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

R: Destinul ți-l faci în funcție de opțiunile abordate. Eu nu cred neapărat în destin sau predestinare. Eu cred că omul își alege destinul în funcție de opțiunile pe care le are, sau le abordează. Eu am avut mai multe opțiuni, dar am ales-o pe aceea de a scrie și nu-mi pare rău. Destinul și opțiunea au un rol fundamental în viața oricărui om, cu atât mai mult în viața unui scriitor care prin ceea ce face creează lumii o nouă identitate. Scrisul pentru mne nu este o opțiune ci este însuși destinul.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

R. Primele încercări literare datează de prin clasa a doua când, după moartea străbunicii mele, am scris prima poezie închinată ei, inspirat fiind de poezia „Bunica” a lui Ștefan Octavian Iosif. De la aceasta , prinzând curaj într-un fel, au urmat altele, bineînțeles cu mare influență eminesciană, dar fără a avea vre-o valoare literară, cu toate acestea nu am încetat niciodată să scriu și să sper că, cândva, voi publica și o carte, deși niciodată nu m-am grăbit să o fac. Neavând niciun suport din partea celor din jur, debutul s-a produs târziu, prin 2001 sau 2002, cred, în Timpul, dar adevăratul debut s-a produs în 2015 în Convorbiri literare, după ce am intrat cu adevărat în cercul unor adevărați scriitori care m-au ajutat și criticat constructiv, printre care chiar Dumneavoastră, Domnule Pârvescu, sau Gabriel Alexe, doi profesoniști în ale scrisului.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

R: Drumul până la prima carte a fost lung și cu peripeții. Încă din 2015 pregăteam ceva, iar pictorul Liviu Șoptelea împreună cu poeta Cristina Priscariu Șoptelea m-au încurajat și susținut - pe această cale vreau să le mulțumesc. Volumul de poezii „Ioana”, a apărut în acest an aproape fără să vreau, la viteză. Trebuia să merg la Benidorm unde se susținea un Festival Internațional de poezie sub egida „Liceo Poetico de Benidorm” și eram nevoit să merg cu ceva, așa că am pregătit acest volum de poezii pe care Domnul Mario Castro Navaretti la tradus în casteliană. Totul s-a petrecut în doar câteva săptămâni.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

R: Cred că poezia lui Eminescu la început m-a influențat cel mai mult, apoi Coșbuc din care tata îmi citea uneori, dar cei care m-au condus și mi-au arătat calea spre poezie, au fost cei care frecventau și frecventează încă întâlnirile organizate de către Domnul Petruț Pârvescu sub numele de „Cercul Ion Pillat”. Am citit mulți scriitori atât români cât și străini, dar m-am ferit să să mă las influențat de către vre-unul dintre ei. Am căutat mereu să fiu eu și am scris în funcție de stare mea sufletească fără a căuta cu ardoare vreun stil.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

R: Ca cetățean, bineînțeles, am multe nemulțumiri,dar ca scriitor mă simt liber. Nu pot spune că nu mă interesează politica, dar mă feresc să fac polemici pe seama ei. Politica are atât de multe fețe încât eu mă simt prea mic pentru a le putea înțelege. Creez chipuri, fețe și lumi prin scriitura mea și îmi sunt de-ajuns. Politica este o lume deja creată și este precum un ciclu de romane de proastă calitate în care doar personajele se schimbă, restul se repetă.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

R. Literatura contemporană este foarte bine conturată. Avem scriitori tineri talentați, dar și scriitori cu un puternic impact universal deși, încă mai trebuie lucrat la capitolul „promovare”.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

R: Timpul pentru scris este cel pe care ți-l faci, dar timpul pentru creat e în fiecare secundă din viața unui scriitor. Indiferent ce fac, mintea mea creează, chiar dacă nu întotdeauna iese bine. În ceea ce privește o nouă carte, nu mă prea grăbesc să o scot. Lucrez la un volum de poezii, dar și la un roman. Deocamdată aștept timpul potrivit, vorba proverbului: „toate la timpul lor”. Când v-a fi momentul voi ști.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

R: poem ascuns în mine


I
mă rup de real
mă ascund în vis și în cuvinte
precum picăturile de ploaie
pe asfaltul încins

tu te prelingi suav pe lângă mine
mă-mbeți cu parfumul tău floral

cuvintele
precum picătura chinezească

petală de floare
tu ești vinovată că trăiesc
un sclav sau câine
care se gudură

întinde-mi inima ta
voi sta la picioarele tale
răstignit

II
o, tu care ești tăcută
ca o sămânță aruncată în mine


III
când tu nu ești
mă trezesc în zorii zilei
cu sufletul ud
toată noaptea am scris poemul

IV
doar o secundă
voi spune totul despre iubire

Iulie, 2017, Spania

luni, 19 iunie 2017

FLORIN CONSTANTIN PAVLOVICI: ,,TORTURA, PE ÎNŢELESUL TUTUROR”



   
Istoria noastră literară are astăzi şi un consistent capitol inspirat de realităţile crunte ale gulagului din România. Unele pagini au fost gîndite şi compuse chiar între zidurile închisorilor, scrise pe suporturi dintre cele mai bizare sau pur şi simplu încrustate în memoria încarceraţilor. Aici s-ar încadra, de exemplu, Radu Gyr sau Andrei Ciurunga. Însă cele mai multe au ajuns în literatură pe calea memorialisticii. Autorii lor, foşti deţinuţi politici, cunoscînd temeinic, din interior, universul concentraţionar, şi-au exersat uneltele după mulţi ani de la eliberare. Eliberare e un fel de a spune, pentru că şi după marea amnistiere din 1964 în România au fost ani tulburi, de promiscuitate morală şi îndoctrinare forţată, menite să „spele” creierele. Florin Constantin Pavlovici face parte din suita autorilor de memorii, alături de Steinhardt , Goma şi alţii. În 5 ani de temniţă şi muncă silnică la Jilava, Gherla şi respectiv Balta Brăilei sau Delta Dunării a înregistrat ca un seismograf toate faptele, mici şi mari, trecîndu-le prin filtrul propriei sensibilităţi. Nu i-a scăpat nimic, dovedindu-se, ca obseravator, lucid şi redutabil. Viziunea sa se desfăşoară pe două planuri. Primul are în vedere devoalarea atrocităţilor din interiorul gulagului, comise de slugile bine recompensate ale regimului comunist, începînd cu anchetatorii Securităţii şi Ministerului de Interne şi terminînd cu brigadierii lagărelor de muncă şi paznicii închisorilor. Al doilea plan se referă la fauna extrem de diversă a gulagului, în care se amestecă sclipirile de geniu şi înaltă cultură cu ignoranţa, bestialitatea şi rudimentul uman.
Atmosfera din închisoare sau din lagărele de muncă, din care fac parte violenţa, cruzimea şi lipsa de măsură, ar avea ca scop nu pedepsirea „vinovaţilor”, ci exterminarea acestora. Umilinţele pe care trebuie să le îndure deţinuţii sînt nesfîrşite şi par împrumutate din infernul dantesc. Nu bătaia, ci schingiuirea deţinutului este de fapt pasiunea anchetatorilor şi caraliilor. Aceste schingiuiri capătă forme diverse, unele halucinante, de la înfometare şi izolare în condiţii aproape insuportabile, la efort fizic depăşind puterile omeneşti. În perimetrul concentraţionar foamea se transformă în obsesie. Un „reeducat” la Piteşti, condamnat a doua oară, mănîncă orice, de la intestine de cal la carne crudă de cîine, pisică sau şarpe. Deţinuţii sînt permanent expuşi bolilor, după ce consumă ciorbă de ceapă stricată, varză degerată şi sfeclă de pe cîmp. Un ţăran moare pentru că a exagerat înfulecînd cantităţi mari de grăunţe din adăpostul unor hîrciogi. Iar cînd, din cauza vremii, se bucură de răgaz în celule, deţinuţii visează la lumina zilei, lansîndu-se în veritabile poveşti gastronomice, care din care mai utopică. În aceste îmrejurări, ziua cînd primesc arpacaş este una fastă. Şi pentru a împiedica eventuale inechităţi la drămăluirea porţiilor, polonicarii suspectaţi de rea credinţă sînt adesea excluşi din demnitatea de responsabil al cazanului.
Supraveghetorii deţinuţilor reprezintă o categorie specială, de care Florin Constantin Pavlovici se ocupă cu toată atenţia. Chiar dacă sînt sergenţi, plutonieri sau ofiţeri au un numitor comun: ignoranţa crasă şi sadismul fără margini. Anchetatorul Voicu, plutonierii Hahău şi Lungu, sergentul Grecu sau brigadierul stomatolog Andreica alcătuiesc o galerie de torţionari primitivi, a căror înclinare către crimă nu este egalată decît de mostrele de incultură pe care le produc ori de cîte ori se iveşte ocazia. Lor li se opune, cu nobilitate şi decenţă, o altă galerie de personaje, reprezentînd elitele româneşti din rîndul scriitorilor, universitarilor, medicilor, clerului şi teatrului sau militarilor de carieră care s-au ilustrat pe front cu acte de eroism şi patriotism. Aceştia trăiesc, laolaltă sau pe rînd, momente de umilinţă supremă, de chinuri fizice la limita închipuirii, dar, cei mai mulţi îndură totul cu stoicism, în numele demnităţii şi libertăţii de conştiinţă. Aşa se arată a fi scriitorii Alexandru Ivasiuc, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt sau Radu Gyr, orientalistul Sergiu Al-George, avocaţii interbelici Istrate Micescu şi Iosif Bogdan, preotul erudit Gheorghe Chiriac, istoricul Al. Zub, actorul Ion Omescu sau foştii bravi ofiţeri Aurelian Gulan şi Vlad Brussescu. La polul opus s-ar situa intelectuali care, sub presiunea situaţiei lor de întemniţaţi politic sau din oportunism, în libertate, au consimţit la triste compromisuri morale: N. Crainic, Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, Al. Paleologu, Max Bănuş, Dan Deşliu sau Eugen Jebeleanu. De altfel, în cealaltă carte de memorii, Frica şi pînda din 2009, Florin Constantin Pavlovici va continua radiografierea  epocii ceauşiste, supunîndu-le unei analize intransigente, dar corecte şi drepte, pe multe dintre figurile emblematice care treceau drept repere culturale ale vremii.
Despre cinismul şi trivialitatea etică a regimului prosovietic vorbeşte şi episodul cazării deţinuţilor într-o biserică din Galaţi, cînd torţionarii au instalat hîrdaiele pentru fecale, necesare deţinuţilor, în sfîntul altar, „ca o atenţie pentru numeroşii preoţi” aflaţi printre „duşmanii poporului”. Într-o puşcărie politică, dar şi în lagărele de muncă, „răul cel mai greu de suportat mi s-a părut a fi absenţa oricărei intimităţi”, spune autorul, vorbind de promiscitatea inimaginabilă a vieţuirii în comun. Tot aşa cum, în altă parte, referindu-se la condiţiile pe care trebuiau să le înfrunte deţinuţii toamna şi iarna, atît afară, la muncă forţată, cît şi în celulele neîncălzite, Florin Constantin Pavlovici crede că de fapt „iadul nu este foc veşnic, ci frig veşnic”. De aceea memorialistul  nu ezită să considere toate instituţiile statului implicate în sistemul penitenciar drept criminale. Şi este aşa, din moment ce, după declararea păcii şi instalarea comuniştilor la putere, au murit în închisori, lagăre de muncă sau în circumstanţe încă neelucidate, peste 300 de mii de români, opozanţi ai noului regim, egalîndu-se astfel numărul celor dispăruţi pe fronturile războiului. Prin intermediul anchetelor Securităţii, în celulele închisorilor sau în aşa-zisele unităţi de muncă, asistăm oripilaţi la desfigurarea ideii de justiţie şi umanism. Totul pare desprins din viziunile absurde, macabre şi aberante ale vreunui degenerat.
Această lume a degradării este surprinsă de către Florin Constantin Pavlovici în pagini de tulburătoare acurateţe literară. Tabloul iadului moral este realizat fără fisură. Rar se întîmplă ca unui prozator să-i reuşească atît de strălucit portretele tuturor personajelor. Atmosfera apăsătoare, tensiunea şi suspansul, menţin vie imaginea acestei comunităţi umane parcă exilată în altă realitate, una a terorii, putrefacţiei morale şi morţii. Este un remember al zborurilor frînte şi destinelor ciopîrţite cu satîrul politic. Grija pentru expresie, sobrietatea analitică dublată permanent de suflul uman al emoţiei, surclasîndu-şi competitorii memorialişti prin surdina aşezată în calea sentimentalismului ieftin, fac din Tortura, pe înţelesul tuturor (Fundația Academia Civică, București, 2011) un roman captivant, la confluenţa dintre psihologie şi aventură. Ne-a impresionat capacitatea autorului de a împinge graniţele concretului înspre hiperbolă, atunci cînd doreşte să transmită cititorului propria percepţie despre fapte şi lucruri.Aşa sînt descrierile savuroase ale delicateselor culinare visate de condamnaţi, mantaua inepuizabilă de la Salcia, bocancii doctorului Sebi Munteanu sau călcătura pe trup a sergentului Negoiţă ca metodă empirică de vindecare.
Ca şi în roman, este dificil să distingi elementele contextului istoric de cele care aparţin aportului ficţional al memorialistului. Într-un decor al exceselor de tot felul, rămîne de admirat tonul prozatorului, echilibrat şi cu nesecate resurse de umor, diagnosticînd exact epoca şi dimensiunile răului, însă fără încrîncenări revanşarde. Involuntar ne amintim deviza unui alt mare memorialist, Mircea Vulcănescu, deţinut politic şi el, care cerea testamentar „să nu ne răzbunaţi”. Ironia colorează totul din belşug, sarcasmul în schimb se supune continuu filtrelor moderatoare ale autorului. Probabil umorul fin, cărturăresc, vine tocmai din perfecta stăpînire de sine a observatorului povestaş. Putem desprinde şi o lecţie morală, aceea că regimul de represiune politică devine posibil doar pe fondul complicităţilor şi laşităţii noastre generale. În final rămînem cu imaginea monstruoasă nu doar a perioadei incriminate, ci de fapt a oricărui regim bazat pe represiune şi comportament arbitrar. Memorialistul dă totuşi de înţeles, fără efuziuni de optimism găunos, că fiinţa umană, alcătuită din bine şi rău, poate înclina balanţa, prin apel la raţiune şi voinţă, în favoarea binelui.
Intrat  fulgerător în literatura română, pe uşa memorialisticii de sclipitoare calitate, Florin Constantin Pavlovici a cules deja laurii instanţelor noastre critice, bucurîndu-se de aprecieri entuziaste. I se recunosc, pe bună dreptate, virtuozitatea portretistică şi narativă şi abilităţile de profund diagnostician al realităţii. Cu  Tortura, pe înţelesul tuturor literatura română nu a cîştigat  doar nişte excelente pagini memorialistice, ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil.

P.S.  Florin Constantin Pavlovici s-a născut la Conceşti, Jud. Botoșani, în martie 1936. După ieşirea din închisorile comuniste, a lucrat zeci de ani ca  jurnalist de radio şi televiziune. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bucureşti.


                                                                                         Victor Teișanu Darabani, 2017

luni, 29 mai 2017

Un interviu inedit cu Mircea Cărtărescu





“Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai  bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată”

Acest interviu a fost realizat în aprilie 1986, în perioada când Mircea Cărtărescu era ţinta unor atacuri furibunde, declanşate într-un lung serial de către revista „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Încercarea de a-l publica atunci în „Pagini bucovinene”, supliment al revistei „Convorbiri literare” din Iaşi, a eşuat din motive cunoscute doar de scriitorii locali care coordonau acea publicaţie, Marcel Mureşeanu şi Ion Beldeanu.
Tot în acelaşi an l-am invitat pe Mircea Cărtărescu pentru o lectură publică la Clubul de Poezie „Albatros” al Casei de Cultură din Suceava, îmi amintesc de clipele petrecute împreună la mine acasă, la un pahar cu vin, alături de Ion Bogdan Lefter, care îl însoţea, apoi de chipul său alungit, cu ochii mari, negri, puţin exoftalmici, de făptura fragilă, părea lipsit de vitalitate fizică (am rămas uimit când mia spus că obişnuia să meargă la culcare după ora 21,30), dar întreaga sa fiinţă emana o mare vitalitate şi vioiciune intelectuală.


 – Dragă Mircea, Cesare Pavese afirma: „Cultura trebuie să înceapă de la faptul contemporan, de la real, pentru a sui – dacă este cazul – la clasici”. Nu crezi că această frază se potriveşte cu mecanismele intime ale creaţiei tale?

– Pentru mine, „clasic” e tot ce îmi place. Nu am înţeles niciodată discriminarea între „prăfuiţii” din rafturile bibliotecilor universitare şi „proaspeţii” contemporani. Iar o reeditare a veşnicei bătălii a cărţilor nu mai are azi nici un sens. Îmi este clar că acolo unde există valoare, adică spirit, complexitate umană, sensibilitate, recunoaştem capodopera, fie ea îmbrăcată în legătură solidă, bătrânească, din piele de viţel, fie în coperta lăcuită a ultimei apariţii. E drept, nu citim la fel scriitori din diferite epoci trecute şi pe cei de azi. Intervin nişte corective de distanţă istorică, intervin probleme de stil, de limbaje diacronice cu al căror sunet te obişnuieşti mai greu, dar ce e general uman rămâne şi se recunoaşte cu acea bucurie pură a lecturii şi în Dante, şi în Joyce, şi în Shakespeare, şi în Ginsberg, şi în Cantemir şi în Nichita Stănescu. Îi citesc cu aceeaşi voluptate şi cu acelaşi câştig intelectual pe toţi.

– Crezi că poeţii generaţiei ’60 sunt mai puternic legaţi de tradiţie, de cultura clasică?

– Părerea mea personală este că poeţii reprezentativi ai generaţiei ’60 au pornit iniţial de pe o poziţie anticlasicistă. Ei nu au, de exemplu, nimic în comun, ca atitudine estetică şi existenţială, cu neoclasicismul unui Augustin Doinaş, fundat pe o serioasă tradiţie culturală. Au fost poeţi modernişti mai mult sau mai puţin genuini, fără un program teoretic prea bine precizat, dispreţuind „tristeţea erudiţiei”. În ciuda acestui lucru, mulţi dintre ei au construit durabil, susţinuţi, la începuturile lor, de un suflu de o extraordinară reînnoire culturală, dar şi de un real talent (un mare talent, în unele cazuri). O anumită dezorientare estetică i-a afectat pe aproape toţi după primul deceniu de activitate. Schimbându-şi poetica, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi chiar Nichita Stănescu nu au mai avut succesul de la început, câţiva dintre ei ieşind chiar din spaţiul literaturii. Pierzând din sens, opera lor a sporit astfel în semnificaţie, căci eu interpretez schimbarea lor cvasigenerală la faţă după 1970-1975 nu atât ca o secătuire, cât ca produsul sentimentului obscur că modernismul este muribund ca filon literar. Este o părăsire generală a corabiei avariate a modernismului, cam fără soluţii viabile însă. Acestea rămân încă de descoperit.

– Poemele tale au o densitate nucleară de substantive. O adevărată poetică res extensa. Capacitatea de a numi lumea exterioară în toată diversitatea sa micro şi macrocosmică este uluitoare. Totuşi, nu crezi că se strică prea mult echilibrul în defavoarea lumii interioare, a Fiinţei?

– Întreaga lume a poemelor mele este o lume interioară. Exteriorul este, în poezie, ceea ce nu se poate numi, adică lucrurile despre care, după expresia lui Wittgenstein, „trebuie să se tacă”.Poate că sunt multe obiecte în poezia mea. Îmi place să cred însă că mă servesc de ele ca de literele unui alfabet care vorbeşte, pentru cine îl cunoaşte, despre mine, despre viaţa mea, despre lumea mea. N-aş putea scrie nici un rând în care să nu fie vorba despre mine. Adică despre univers.

– A reduce decalajul enorm dintre structura simbolică a limbajului şi modul de a fi al realităţii, mi se pare o altă încercare temerară a poeticii tale.

– Acest decalaj este real. Realitatea, aşa cum se prezintă ea astăzi, chiar în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, este pur şi simplu imposibil de exprimat în limbajul poeziei noastre convenţionale de azi. Caracterul oracular, nebulos, liricoid, incantatoriu, eliptic, sucit în frază, metaforic şi simbolic fără măsură, al acestei poezii care umple paginile revistelor literare, nu poate da o imagine cât de cât verosimilă a lumii contemporane. Poezia acceptată actualmente ca poezie standard (acceptată şi ea, de altfel, după lupte seculare) este falsă, la fel de falsă cum era poezia aproape suprarealistă a anilor ’50.
Pe de altă parte, nu merg până la capăt nici cu aprobarea prozaismului hiperrealist, uneori ironic, care apare în poezia celor mai tineri scriitori. Câştigând în adevăr, poezia pierde astfel, după părerea mea, din complexitate şi originalitate. Eu personal cred în poezia fără limite de limbaj, poezia prin orice mijloace. Căci dincolo de instrumentarul ingineresc al poetului (extraordinar de important, de altfel), rămâne o întrebare pe care un scriitor cu conştiinţă ar trebui să şi-o pună din când în când: te consideri un om destul de interesant ca să merite să scrii despre tine? Sau, mai simplu: ai ceva de spus?

– Îţi place jazzul? Nu e întrebare întâmplătoare.

– Jazzul este deocamdată pentru mine o lume pe care o privesc din afară, la care încă nu am acces. Poate mai târziu... Muzica preferată a întregii mele generaţii – nu numai de scriitor – este muzica rock, şi nu oricare, ci rockul (şi folkul) în care sau produs mari artişti, rockul serios, care a însemnat un moment în arta secolului. Nu întâmplător, câţiva protagonişti ai acestei muzici sunt consideraţi şi mari poeţi: Bob Dylan, John Lennon, Leonard Cohen. Ei m-au influenţat cu adevărat, am scris multe poeme în pulberea de argint a muzicii lor. „Regele Soare”, poem din ultimul meu volum, este de fapt un omagiu adus artistului mare şi complet care a fost Lennon. Pentru cine consideră această influenţă un semn de frivolitate, nu am decât o replică: ascultaţi muzica lor.

– Consideri necesar ca un poet de azi să aibă şi o minimă cultură ştiinţifică?

– Nu ştiu dacă acest lucru este necesar, dar ştiu că este inevitabil. Cum să citeşti numai literatură? Te-ai mai putea numi un om întreg? În ultimul timp, cărţile de popularizare ştiinţifică ating un nivel foarte înalt al discuţiei diverselor niveluri ale materiei. Ele sunt pentru mine o adevărată ispită şi le înghit cu voluptate. Nu poţi înţelege altfel fantastica poezie naturală a lumii. Întotdeauna mi-a plăcut biologia. Îmi amintesc revelaţia pe care am avut-o aflând că embrionul repetă în evoluţia sa stadiile de dezvoltare ale speciei respective. Dar îmi plac peste măsură şi astronomia, fizica nucleară, genetica. Citesc şi filozofie, mă chinuiesc şi cu logica, doar în matematică nu pot intra cu nici un chip. De altfel, asta dă şi măsura amatorismului meu ştiinţific. Dar, repet, dincolo de aceasta, este o datorie a omului modern să ştie în ce lume trăieşte. Află astfel, niciodată până la capăt, e drept, cine este.

– Autoreferenţialitatea, limbajul eclectic şi baroc, ironia şi autoironia, intertextualitatea, textualismul ş.a., sunt concepte cu care lucrezi a priori?

– Nu, nu scriu conform unui program. Aşa m-am trezit scriind, pur şi simplu. Cel mult ştiu bine cum nu trebuie să scriu. Idealul, pentru mine, ar fi ca fiecare poem al meu să aibă un „clou”, o formă, o idee, ceva după care să fie uşor de recunoscut şi de deosebit de celelalte. Visez să fiu în stare să scriu de fiecare dată altfel, să descopăr de fiecare dată alt mod de a exprima altceva din mine. Este doar un rudiment de program, dar sper ca poetica mea
implicită să fie mai bogată. Ea va fi extrasă din versurile mele, dacă se va considera că merită osteneala. Pentru că în momentul în care scriu „din inspiraţie” simt că există cineva în mine care ştie mai bine ce trebuie să iasă. Mă las în voia lui, nu fără obiecţii de care „el” uneori ţine seama.

– Te interesează reacţiile publicului?

– Cum să nu mă intereseze reacţiile publicului? Prin public înţeleg însă oameni care iubesc literatura. Care o abordează fără prejudecăţi. Care au răbdare să citească până la capăt o carte, şi s-o recitească apoi. Care nu-şi formează o impresie din spusele altora. Dar reacţia nimănui nu mă interesează mai mult decât a mea. Eu sunt primul meu public, şi cel care ştie cel mai bine cum stau lucrurile cu scrisul meu. Nu mă pot păcăli pe mine. Nu mă pot îmbăta cu apă rece. Ştiu oribil de bine când îmi iese ceva şi când nu. În al doilea rând, ascult cu atenţie reacţia publicului specializat care e critica. Nu sunt un amator de epitete valorizatoare în acest domeniu. Mă bucură analizele serioase şi mă deprimă nedreptăţile, mai ales când sunt previzibile. Mărturisesc că nu mai citesc articolele critice în care ştiu că voi fi „desfiinţat” orice aş scrie. În fine, e foarte reconfortant pentru mine să ştiu (şi ştiu) că volumele mele au publicul lor, că se citesc, că se comentează. Că nu rămân prin librării. Este de altfel cazul tuturor cărţilor colegilor mei de generaţie; şi cel mai bun răspuns la toate reproşurile. Este minunat să ştii că munca ta poate să bucure şi pe alţii.

– „Viziunile” din volumul „Totul” sunt nişte impresionante poeme ale metamorfozei, în care „fiecare lucru este toate lucrurile” şi cotidianul este pulverizat în micro şi macrocosmos. În acelaşi timp, după opinia mea, multe poeme din ciclurile „Idile” şi „Momente” cred că vor sfârşi în cimitirul hiperrealismului românesc. Nu ţi se pare că, la fel ca majoritatea poeţilor noştri contemporani, şi spre deosebire de marii poeţi ai perioadei interbelice, publici cu prea mare uşurinţă tot ce scrii?

– Am mai spus că nu admit hiperrealismul ca metodă pură şi unică. Nu am însă cunoştinţă de un „cimitir” de acest fel, măcar în literatura noastră. Ce poeţi sunt înmormântaţi acolo? Afară de doi trei poeţi foarte tineri şi încă nepublicaţi, pe care îi ştiu din cenacluri, nu cred că există un hiperrealism în poezia românească. „Idilele” şi „Momentele”, dincolo de orice valorizare, mi-au fost foarte necesare în construcţia ultimei mele cărţi. Primele leagă, cum s-a remarcat, „Totul” de „Poemele de amor” (dar sper că aduc şi ceva în plus), iar celelalte sunt limita superioară de până acum a poeticii mele. Poate că nu şi a poeziei. „Momentele”, dacă ar putea fi numite hiperrealiste, cred că e vorba în ele de un hiperrealism psihologic. M-a interesat, scriindu-le, un singur efect artistic, dar unul fundamental, care mă obsedează de multă vreme: efectul de sinceritate. Nu mi se pare că public prea mult. Încerc să public atât cât trebuie din ceea ce scriu. Fiindcă e vorba de prestigiul meu în faţa propriilor ochi şi ai altora, n-o să public niciodată un text nesemnificativ. De asta sunt sigur, căci mă cunosc. De obicei apare mai puţin chiar decât vreau eu să public. Asta e altă poveste.

– Ce rol joacă inspiraţia în creaţia ta? Poţi să scrii şi în lipsa acestui blitz al subconştientului?

– Scriu prost în lipsa inspiraţiei. Ştiu asta şi ştiu cât de rău mă simt când scriu prost. De aceea nici nu mai încerc. Prefer să stau şi să îmi înghit umilinţa şi câte o lună întreagă decât să mă apuc să scriu când nu am nimic de spus.

– După trei cărţi consistente de poezie, în care ai realizat un traveling nesfârşit în realitate, cu aparatul de filmat al limbajului, ce va urma?

– Am două cărţi terminate demult. Una de critică despre Eminescu, pe care nu văd când voi putea s-o public, căci azi e atât de greu să publici critică, şi alta de proză. Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată. Am sentimentul că abia aici am reuşit să spun ceva esenţial despre mine, despre cum văd eu lumea. Acum scriu de vreo opt luni la o carte de versuri, care aş încerca, dar nu cu disperare, să fie alceva decât „Totul”. Fireşte că mie foarte greu. Dar în literatură nimeni nu are voie să se plângă. Nu există circumstanţe atenuante pentru ratare, pentru plafonare. Este soarta scriitorului: udă pagina cu viaţa lui, scoate din el până rămâne gol pe dinăuntru ca o păpuşă de celuloid, pe când publicul şi critica strigă nepăsători: „Asta am văzut. Altceva! Altceva!” Şi nimeni nu-şi poate sări peste umbră.

Constantin SEVERIN, aprilie, 1986