Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

marți, 31 ianuarie 2017

Despre Lucian Valea și începuturile sale literare





            Puțini dintre poeții români au provocat atâtea valuri la debutul lor în literatură ca Lucian Valea. Păstrând proporțiile, ne-am putea aminti de începuturile lui Mihai Eminescu, sau mai încoace, de Nicolae Labiș. Căci apariția adolescentului ardelean pe scena liricii aducea cu sine, încă în plină mare conflagrație mondială (anii 1941-1944) comentarii nu doar pătrunse de patos, ci de-a dreptul pătimașe. Multe dintre vocile literare cu autoritate intrau atunci în zgomotoase dispute, alcătuind practic două tabere distincte : una, mai numeroasă, a analiștilor elogiativi, alta, la fel de vioaie, a contestatarilor. Exista și o linie de mijloc, cea a judecăților echilibrate, reprezentată, să spunem, de Petru Comarnescu și Ion Negoițescu, în fond și aceasta favorabilă foarte tânărului poet, dar care nu ignora nici riscul căderii sale în artificialitate, dacă nu ținea seama, pe viitor, de anumite imperative, cum ar fi contactul cu poezia occidentală a vremii, una fundamental novatoare. Toate aceste opinii, să precizăm, se referă doar  la cele două cărți de poezie, apărute în 1941 (Mătănii pentru Fata Ardeleană, Buzău, colecția Zarathustra) și 1942 (Întoarcerea lângă pământ, editura revistei  Tribuna, Brașov), conturând în fapt prima sa vârstă poetică. Nu avem în vedere debutul său absolut, din 1939, sau alte colaborări, mai mult sau mai puțin ocazionale, cu versuri,  la publicațiile timpului. Așadar, totul se petrecea în contextul unui peisaj literar extrem de tulbure, dar și într-o tensionată atmosferă politică. Mulți poeți și prozatori se considerau datori, atitudinal, cu privire la războiul în care și România fusese antrenată.  În Ardeal, care pierduse, prin dictatul samavolnic din 1940 regiunea sa nord-vestică în favoarea Ungariei, existau iarăși premisele unor lupte, inclusiv cu armele artei, pentru redeșteptare națională, precum în cazul generațiilor mai vechi. Încât mulți dintre poeții transilvani, și nu numai, și-au asumat aceste lupte, transformând literatura  într-o baricadă și considerând exprimarea noii noastre „pătimiri” adevărata lor prioritate, ca la Goga. Între „poeții luptători”, cum i-a numit Gh. Moldoveanu în ziarul Ardealul  (15 mai 1943), ca urmași ai unei ilustre linii (Andrei Mureșeanu, Coșbuc, Șt. O. Iosif, O. Goga, Aron Cotruș), apărea, alături de V. Copilu-Cheatră sau M. Beniuc, și Lucian Valea. Urgențele social-politice nu constituiau însă o prioritate pentru toți. Mulți poeți importanți  din generația războiului, mai ales la București, precum cei din jurul revistei  Albatros, dar și alții, cultivând un nonconformism cu puternic substrat polemic, trecuseră aproape violent, în numele înnoirii, la depoetizarea liricului. Ne gândim în special la Geo Dumitrescu, mai vârstnicul Dimitrie Stelaru  sau Ion Caraion  și Constant Tonegaru. Toți erau împotriva oricăror rețete clasice, încercând să impună poeziei stilul ziaristic și limbajul colocvial. Dar și abandonarea realității în beneficiul imaginarului. La acest capitol excelau și destui ardeleni, școliți și cu talent, dintre care unii vor pune bazele Cercului literar de la Sibiu (Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaș, Ioanichie Olteanu, Eta Boeriu, Ion Negoițescu etc.), ca adepți ai hegemoniei esteticului. Definindu-se ca „poet luptător”, Lucian Valea lăsa impresia că se desparte de congenerii săi estetizanți. El părea definitiv acaparat de comandamente mesianice și etniciste. Suferința Ardealului și existența într-un spațiu rural, doldora de ancestralitate, alcătuiau substanța poeziei sale, copleșită de misionarismul ei social. Era o poezie a avânturilor juvenile, dar se putea ghici că, subliniind în chip hiperbolic trăsături etnice, de forță și simțire, ea trebuia să mobilizeze la maximum instinctul național. De aceea, chiar și abundenta sa poezie erotică din această perioadă capătă uneori  accente aspre, sociale, contrastând cu nota de puritate și gingășie specifice universului feminin : „De-ai veni cu mine să vezi cum robotesc țăranii, / Te-ai apleca să le săruți osteneala și anii / Și-ai adormi, ca lângă un obraz, cu sufletul lor în poală, / Neștiind că visarea li-i neagră, de smoală. / Dar peste truda lor, zâmbetul tău de lună plină / Ar împrăștia cofe de lumină” (Invitația întâia). Impactul mediatic în epocă era legat firește și de vârsta noului autor. Lucian Valea aduna între coperțile celor două cărți texte scrise la doar 16 și 17 ani, dar care vădesc, atât ca expresie, cât și ca viziune, o surprinzătoare maturitate. Este probabil ceea ce entuziasma pe comentatorii săi din tabăra favorabilă. Pentru aceștia proaspătul poet era nu doar o promisiune, ci un veritabil star, având deja pe creștet aureola gloriei. Încât presa, precum astăzi paparazzi, îi urmăreau cu ardoare gesturile și viața privată, gata să divulge publicului amănunte și picanterii. Un ziar scria că adolescentul Valea e îndrăgostit și că s-ar putea căsători. În Universul literar din 6 dec. 1941 Adriana Nicoară descrie o șezătoare literară la Brașov, între alții cu Ionel Teodoreanu și Octav Șuluțiu, la care Lucian Valea, „deși numai de șaptesprezece ani, entuziasmează sala”.  Tribuna din Brașov (21 aug. 1941), sub semnătura lui E. Bocșa-Mălin, tipărește o caldă evocare a poetului adolescent, care tocmai debutase editorial cu  Mătănii pentru Fata Ardeleană. Un an mai târziu, în Porunca vremii,  jurnalistul Niculescu Olt, cel care lipise primul de numele poetului eticheta cu al doilea Goga, deplângea absența din vitrinele librăriilor bucureștene a noului volum, Întoarcerea lângă pământ, în timp ce acolo se lăfăiau doar „mediocrități”. Și încheie amenințător, în stilul dreptei : „Dar trebuie să iasă odată și-odată în adevărata lui lumină”. E clar că primele două cărți transmiteau întâi de toate un mesaj cu puternice reverberații empatice, care nu putea trece neobservat, mai ales de către seismografele orientării naționaliste. În „hora” disputelor intră și nume prestigioase. Un critic de calibrul lui Octav Șuluțiu scria, referindu-se la primul volum al poetului : „versuri fragede ca inspirație și robuste ca expresie”, „talent bine înfipt pe picioare proprii și cu un instinct creator incontestabil” (Gândirea,  nr. 5 / 1941). Tot în Gândirea, nr.  9 / 1942, Nichifor Crainic observă că eșafodajul tematic în al doilea volum de versuri nu s-a schimbat, ci doar s-a adâncit și îmbogățit. „Strofe cum sunt cele din Împlinire sau din Revoltă nouă, de-o îndrăzneală neașteptată și de o expresie robustă, violentă fără vulgaritate, rareori s-au scris în lirica noastră contemporană. Cel care dă glas durerii românești e un poet în toată puterea cuvântului”. Iar mai încolo : „E multă expresie nouă și accent original. Dar e și o virtuozitate ce poate ajunge primejdioasă dacă Lucian Valea va înțelege să facă abuz de ea. Pentru viitor e necesară o primenire a temelor și a ritmurilor. Dincoace de ce vor fi însă, putem scrie închizând volumul : Ardealul ne-a mai dăruit un poet !” . Și universitarul Olimpiu Boitoș, analizând volumul de debut și vorbind despre „tinerețea impetuoasă” a poetului, sinonimă „curajului care merge până la atitudinea ireverențioasă”, se arată convins că „De la cel ce, la o vârstă atât de fragedă, cum este a d-lui Lucian Valea, poate să ne dea asemenea realizări de artă literară, suntem în drept să așteptăm multe alte biruinți” (România nouă, Sibiu, 17 mai 1941). De altfel în articolul Scriitorii tineri, profesorul ardelean remarcase deja, înaintea debutului editorial, „versul energic, luptător al d-lui Lucian Valea” (România nouă, 19 dec. 1940). Și tot înaintea acestui debut Ovidiu Drâmba spunea despre Valea : „cred că va face figură autentică în tânăra noastră poezie” (Țara, Sibiu, 10 apr. 1941). Aproape encomiastic este Vasile Netea în Vremea din 18 oct. 1942 : „La o vârstă când Coșbuc  și Octavian Goga și chiar Mihai Eminescu, se luptau din greu cu influența lui Alecsandri sau a lui Bolintineanu și abia pătrunseră la revista lui Iosif Vulcan, d. Lucian Valea e autorul a două volume de versuri tipărite (…) Acesta e (…) noul poet al Ardealului”, iar „apropierea și uneori chiar comparația cu poezia lui Octavian Goga nu e deloc îndrăzneață, Lucian Valea izbutind să se realizeze în tonurile cele mai grave și mai profunde”. Aprecierile lui  Vasile Netea, generoase în elogii, sunt  „aprobate” la rubrica DA ! (Viața, 24 oct. 1942), autorul nesemnat considerând judecățile criticului pe deplin justificate. Cum intervin și comentatori  care-i cer lui Netea atitudini mai temperate, acesta revine, și la 1 nov. 1942, în Vremea, pare chiar mai apologetic : „Lucian Valea se detașează  în mod categoric de mulțimea acestor versificatori inoportuni,  dăruindu-ne o poezie căreia, pe lângă un vibrant conținut patriotic, nu-i lipsește nici atributul valorii estetice (…)  Lucian Valea e unul din foarte puținii tineri care au izbutit în aceste vremuri să-și creeze un stil și o expresie proprie în atât de dificila poezie patriotică (…) Valea își merită cu prisosință elogiul de a fi considerat  un nou poet al Ardealului”. În Comentarii  critice (Brașov : Ed. Gazeta Transilvaniei, 1942) Aurel Marin, analizând volumul Mătănii pentru Fata Ardeleană, remarcă la Lucian Valea „versurile sale bătăioase”,  „aerul de bravadă”, și că „autorul acestor nestăvilite șiruri, nedisciplinat și gata să dea cu barda-n Dumnezeu, reușește să realizeze câteva poezii pentru care i se șterg (…) toate greșelile”, fiind vorba de „un poet ajuns la maturitate, cu subtilități care țin și de neliniștile sale dar și de tehnica apropiată de desăvârșire”. Tot un apologet, dar în cheie sentimentală, se dovedește și Ben. Corlaciu, în articolul Poeții și poezia ardeleană : „Lucian Valea : masiv în vers și atât de blând în faptă și-n vorbire, că toate porțile inimilor i se deschid. E ultimul sosit în țara lui și-a noastră, dar primele rânduri l-au primit cu brațe largi și trâmbițări de veac nou” (Seara, 16-18 dec. 1942). Și L. Voita, într-o cronică literară, scriind despre volumul de debut, observă că „poezia sa aduce toată impetuozitatea adolescentului scăpat  de sub toate rigorile (…) O reușită șarjă care stă atât de bine tinerilor când țâșnește din disponibilitatea sufletească, aceasta e poezia lui Lucian Valea” (Curentul literar, 22 martie 1941). În Universul  literar (7 febr. 1942) Paul Lahovary  comentează  un număr din Claviaturi  (caiet de poezie brașovean, care apărea încă din mai 1941, în fapt un proiect al elevilor Lucian Valea și Mircea Bogdan, dar pus sub direcția mai vârstnicului Gherghinescu Vania). Cu acest prilej autorul comentariului îl vede pe Lucian Valea „devenind o realitate culturală puternică a vieții românești”.   Ziarul Viața (11 sept. 1943), condus de Liviu Rebreanu, explică destul de convingător urmările negative ale asocierii tânărului poet cu autorul popularelor Cântece fără țară : „Lansat imprudent prin formula al doilea Goga, (…) Lucian Valea a fost discutat în presa noastră literară prin această perspectivă, ceea ce a dăunat obiectivismului (…) Fiindcă Lucian Valea este un poet în mers cu vremea, a cărui poezie emoționează și dinamizează”. Iar numai peste 5 zile, supralicitând, în același ziar, cu privire la „condeiele ardelene impuse în Capitală”,  Doina Peteanu îl trece în fruntea listei pe Lucian Valea, urmat de Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaș, Ion Th. Ilea, V. Copilu-Cheatră, E. Giurgiuca ș.a. Latura misionară a liricii semnată de L. Valea este subliniată, în treacăt, de Radu Teculescu (Tribuna, 18 martie 1943), dar meticulos și aplicat o face Vasile Gionea. În Luceafărul (ian. 1944, Sibiu), acesta analizează  Aspecte din poezia patriotică și de război actuală. Sunt trecuți prin sita criticii autori precum Axente Oprișan, Preda Savu, Petru Paulescu, Gh. Cuza etc., astăzi cu totul nesemnificativi, la polul opus, cel de laudă,  situându-se Emil Giurgiuca, Radu Gyr și Lucian Valea. Acesta din urmă era catalogat drept „o apariție neașteptată, zgomotoasă (…) cu accente patetice, cu atitudini de răzvrătit (…) consacrat în lirica patriotică actuală (…) Influența lui Goga se resimte deseori. Poetul se crede hărăzit de soartă să fie interpretul vrerii celor mulți și obidiți, din a căror plămadă s-a născut”. V. Gionea consideră că tânărul Valea, prin vocația sa mesianică, reface „atmosfera poeziei lui Goga”, dar convertește liric și influențe din Aron Cotruș (duritatea expresivă), Macedonski (grandilocvența și hipertrofia eului) sau Eminescu, în erotică. Exegetul este convins că poeziile  lui L. Valea „cu temă socială și patriotică își păstrează individualitatea și trăiesc prin stăpânirea sigură a tehnicii versului, prin proprietatea și plasticitatea expresiilor, (…) prin atitudinea de încredere și frondă pe care o au (…) Dar ca să reziste timpului (…) va trebui să se desprindă de influențele sub semnul cărora stau și să abandoneze expresia locală”.  Cum se vede, mulți dintre comentatorii aflați în tabăra elogiativă nu se sfiesc  să-l atenționeze pe poet asupra pericolelor care-i pândesc succesul.  V. Gionea se referă la câteva influențe vizibile, dar mai ales la excesele localiste de orice fel. Ne amintim cum și Nichifor Crainic, încă din 1942, considera că în cazul lui Valea virtuozitatea în exprimare, prin întrebuințare abuzivă,  „poate ajunge primejdioasă”. Dar semnalarea unor astfel de primejdii  se întâlnește și la comentatorii săi moderați. Primul este Ion Negoițescu, afiliat poeților cerchiști, autor de texte ermetizante și deliberat absconse și profilat mai apoi pe critică. Situat de partea cealaltă a baricadei, între adepții esteticului ca unic decident al valorii, Ion Negoițescu se impunea ca un spirit setos de înnoire, într-o viziune modernă și europeană. Într-un articol intitulat  Poeții tineri în Ardeal (Țara, 6 iulie 1941), tânărul critic fundamentează de fapt propria profesiune de credință. Întâi, el respinge „credința într-un mesianism național românesc al poeziei”, care contaminase majoritatea noilor autori ardeleni. Combătând tendințele etniciste, Negoițescu susține că „Poezia românească e esențial românească prin limbă”, nu prin supralicitarea identității etnice. Iar ca susținător al reformelor de tip european el consideră că „tinerii poeți ardeleni, cu unele excepții, suferă tocmai de lipsa orizonturilor extranaționale”.  Apoi criticul trece, în chip succint dar memorabil, la subiectul care ne interesează :  „De pildă, acest atât de înflăcărat talent Lucian Valea, riscând să consume un dar atât de pur ce i-a făcut natura… Desigur că poezia lui are uimitoare sclipiri, izbucniri care prefigurează marea așteptare. Ea  nu se poate împlini decât prin condițiile ce noi le-am fixat mai sus. Și ca dovadă, e destul ca cititorul să considere cu puțină atenție poemele lui Valea și se va convinge câtă efemeridă ascunde amăgitoarea duritate a versurilor”.  Sigur, condițiile la care trimite „mai sus” criticul înseamnă contactul cu poezia și gândirea occidentală, onorarea criteriului estetic și revalorizarea  istoriei prin prisme contemporane. Însă  „condiția esențială  e cristalizarea intelectuală, unde intră în joc ideile secunde”. Așadar, dincolo de tonul colegial, reproșurile sunt evidente, iar identificarea vulnerabilităților din conceptul de poezie etnicist-mesianic  nu face decât să  respecte exigențele timpului. De harul lui Lucian Valea  (un dar atât de pur) criticul nu s-a îndoit nici o clipă. La fel stau lucrurile și cu alt „moderat”, Petru Comarnescu. Într-un portret critic intitulat Formația unui tânăr poet (Timpul, 30 ian. 1943), el se ferește de sentințe clare, lăsând concluziile pe seama anilor ce vin și oferindu-ne un melanj de laude și îndoieli : „Viitorul poetic al acestui tânăr precoce și evident talentat rămâne o mare întrebare. Ipoteze optimiste pot fi susținute la fel ca și celelalte. Lucian Valea are o vădită putere de asimilare și ușurință de versificare, ce pot înșela, dar și pune pe gânduri”. Virulența critică aparține, cum era și normal, contestatarilor. Deși puțini la număr, vocea lor răsună necruțătoare, atingând uneori pragul vulgarității și insultelor. Asemuit într-un ziar de dreapta (Porunca vremii) cu Octavian Goga, apare imediat și o reacție (anonimă) în  Evenimentul  (19 oct. 1942) : „aflăm că pe firmamentul liricii noastre a apărut meteoric  al doilea Goga. Toată stima și considerația noastră pentru persoana și talentul d-lui Lucian Valea, dar de la d-sa și până la Octavian Goga e o bună cale”. În Ramuri  (dec. 1942) Preda Savu atacă frontal revista  Gândirea și pe colaboratorii acesteia. Autorul se crede în măsură să-i considere „netalentați” și simpli „versificatori” pe Nichifor Crainic, Gherghinescu Vania, Lucian Valea și Radu Gyr. Aspra judecată venea ca o pedeapsă pentru tradiționalismul și înclinația lor naționalistă. Apărarea  „acuzaților” nu întârzie : în luna imediat următoare (27 ian. 1943) Vasile Gionea operează corecțiile necesare. Despre Lucian Valea afirmă  „că este unul dintre poeții tinerei generații care reia tema națională c-o vigoare cum demult n-a cunoscut poezia noastră”.  Dar atracția etnicistă a ardelenilor este taxată sever de către cei care pledau pentru europenizarea scrisului și literaturii, în mod special de redactorii și colaboratorii meteoricei  reviste  Albatros. „Intoleranța față de ardeleni” , opinează însuși Valea în cartea sa  Generația amânată (Cluj-Napoca : Ed. Limes, 2012, p.135) apare după intrarea albatrosiștilor  în redacția ziarului Timpul. Aici, la rubrica de note Catalog, ardelenii, cu excepția lui Beniuc și Emil Giurgiuca,  deveniseră „oficiali” aflați în solda regimului Antonescu, iar naționalismul lor trecea drept „cuzism”. Antagonismul dintre diversele publicații conducea repede la polemici dure, etichetări și contestări vehemente. De pildă, între Viața lui Rebreanu și  Timpul, girat de foștii albatrosiști, nu exista cale de conciliere. Prin urmare, după ce este lăudat în Viața (11 sept. 1943, la rubrica DA),  Timpul reacționează prompt prin Ion Caraion, înserând la notele Catalogului  ironii despre Lucian Valea și Ion Th. Ilea, considerați „amatori” în comparație cu Beniuc și Giurgiuca. Dar atacurile îmbracă uneori forme maligne. Geo Dumitrescu, scriind despre cele două volume de versuri semnate de Valea conchide că e vorba de „îndrăznețe și mediocre petice de demagogie lirică”, „pastișe precipitate la Coșbuc, Goga, Cotruș”. Incriminatul este invitat la o „întoarcere lângă sinceritate și poezie”,  căci „brutalele lui discursuri lirice, acordate după ureche la sunetul  original al acestor precursori ardeleni, are o vibrație insuficientă (…) De altfel tânărul poet răcnește cu tot dinadinsul, se dilată în imagini uriașe”, încât „vorbele se potrivesc frumos uneori în pasiunea orală și asertorică a poetului (…) dar lucrurile sunt atât de superficiale și decorate !” (Timpul,  6 febr. 1943). Avem aici pur și simplu o incompatibilitate de idei :  Geo Dumitrescu , adversarul  modelelor și formelor consacrate, cel care milita pentru o artă a adevărului în dauna frumosului și punea la zid derapajele autohtoniste, versus grupul celor care credeau sincer că poți sluji în același timp și arta și poporul. În același an (1943), alunecosul Miron Radu Paraschivescu, acum un fel de eminență la Timpul, spune despre Lucian Valea,  prea în spiritul cântecelor sale țigănești, că e „bădăran, gongoric, hâd, pestilent”. Evident, indecența acestor calificative n-avea nimic comun cu vreo judecată de valoare cât de cât acceptabilă. Dar antagonismul celor aflați în dispută nu avea doar cauze ce țin de orgolii inflamate sau de înțelegerea diferită a literaturii. Probabil se ciocneau aici și ideologii mai complexe, structurate în personalități puternice, reprezentând areale geografice, poate și istorice, greu de armonizat. Dar e vorba și de orizonturi spirituale nearmonice, cum credea însuși Valea. Nu întâmplător poetul adolescent era apărat mai ales de presa dreptei politice (Gândirea, Viața,Tribuna, Porunca Vremii, etc.), atacurile venind dintr-o zonă oarecum opusă : Miron Radu Paraschivescu intrase încă din anii 30 ai trecutului secol în mișcarea comunistă, închinând, între altele, un poem lui Vasile Roaită, iar mai tinerii Geo Dumitrescu și Ion Caraion, atât de independenți în spirit, se țineau departe și de implicări politice, inclusiv de cele înrădăcinate istoric. Cum se vede, în cazul lui Lucian Valea aflat la începutul carierei poetice, elogiile fără rezervă și contestările  s-au intersectat continuu. În consecință, numai prin selectarea atentă a ceea ce rezultă concret din numeroasele opinii calificate, dar și din lectura poemelor, poate fi decantată o poziție echitabilă. Excesele, dintr-o parte sau alta, nu pot aduce adevărului decât prejudicii. Deci cât păstrăm pentru patrimoniul liricii românești din primele două volume ale poetului ? Însuși  autorul, care în Generația amânată oferă clarificări minuțioase privind contingentele războiului și destinul literar al acestora, ajută la lămurirea lucrurilor. Azi știm că prin 1990 Lucian Valea pregătise pentru tipar o antologie lirică intitulată Jucătorul de cărți în care includea 7 și respectiv 8 poeme din cele două volume ale adolescenței. Dovada cea mai clară că nu s-a dezis decât de excesele localiste, cu adevărat parazitare, conservând însă temperatura sentimentală a primei vârste poetice. E limpede :  în toate volumele care vor urma, începând cu Întoarcerea lui Don Quijote (1972), asistăm la o importantă primenire, atât cu privire la conceptul poetic, cât și la „instrumentarul” utilizat în creație. Ceva însă, în profunzimile spiritului, care ține de psihologie și ancestralitate, se află mereu în prelungirea universului conturat de poemele adolescenței. Poate o consubstanțialitate cu etosul Rodnelor pe care s-au suprapus experiențele  ulterioare. Într-un text intitulat Cartea (din Întoarcerea lângă pământ), tânărul Valea își definea fără ezitări opțiunea și crezul poetic : „Nu am scris-o din dorinți deșarte, / Și nici pentru glorie și aur ; / Dorul țarinilor de departe / Mi-a fost, nevăzut, pe frunte laur”. Iar Întoarcerea lângă pământ,  poemul care dă titlul volumului, constituie el însuși o mărturisire de credință : „M-a ars destinul neamului la os / Și mi-a-mplântat în carne – crez – revolta. / Iubeam mai mult pământul decât bolta, / De-aceea sufletu-i dădeam prinos”. Atunci, ca și mai târziu, structura funciar sentimentală a poetului, cu neostoite vibrații romantice, s-a dovedit a fi decisivă.

Victor  Teișanu, ian., 2017, Darabani

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu